Volumul semnat de teologul Anders Nygren –Eros și agape. Prefaceri ale iubirii creștine (Humanitas, 2019) în traducerea lui Wilhelm Tauwinkl este o carte de istorie a ideilor, a unor idei fundamentale referitoare la tematica iubirii în creștinism, așezată – prin conceptele pe care le propune – în centrul spiritualității europene. Este o apariție editorială inedită în peisajul publicistic românesc prin –așa cum afirmă autorul, pastor evanghelic luteran, doctor în teologie și profesor la prestigioase universități americane – răspunsuri noi la întrebările eterne ale umanității referitoare la binele în sine și la iubire. Este o lucrare de mare rafinament și subtilități dogmatice, o carte de referință prin imensitatea aparatului critic utilizat, prin dimensiunile în sine (sunt peste 600 de pagini) și, nu mai puțin important, prin trimiterile la sursele originare.
Iubirea, agape – conferă și determină etosul vieții creștine, iar întrebarea majoră la care răspunde volumul este următoarea: care sunt prefacerile pe care le-a suferit ideea creștină de iubire la întâlnirea ei cu concepția antică despre iubire (descrisă cu ajutorul expresiei platonice eros)? Prima parte a volumului tratează ce e, pentru fiecare dintre cei doi termeni, specific și, de asemenea, ce e în registru comparativ – eros și agape, iubirea platonică și iubirea creștină –, iar cea de-a doua parte – disputa lor de la creștinism până la Reformă.
Între ideea creștină de iubire din creștinismul primar și cea din prezent se regăsește o istorie bogată, cu mai multe conflicte și plină de transformări. În plus, din istoria ideii de iubire creștină se poate citi limpede specificul diverselor epoci, întrucât ea nu a avut în decursul timpului aceeași semnificație. „Fiecare epocă s-a luptat cu problema iubirii creștine, fiecare nouă perioadă i-a furnizat istoriei acesteia propria contribuție caracteristică.“ Când ideea creștină de agape s-a manifestat pentru prima oară, ea s-a aflat în fața unei stări de spirit etico-religioase fundamentale cu totul altfel orientate, în măsură covârșitoare marcată de ideea de eros (în sensul cel mai larg al termenului). Întâlnirea creștinismului cu această tendință religioasă a lumii antice poate fi descrisă drept un moment decisiv. Pentru că Agape este „reevaluarea tuturor valorilor antice“. Dar, după această întâlnire, și agape preia din aceste valori, ceea ce înseamnă, în același timp, că ideea de agape a pierdut ceva din sensul ei originar. Astfel a apărut problema care s-a impus mai târziu, în diferite contexte și în cele mai diverse forme: problema sugerată de conjuncția eros și agape.
în analiza termenilor, autorul identifică anumite caracteristici: eros și agape sunt două fenomene care la început nu au absolut nimic de-a face unul cu altul. Pavel era la curent cu eros-ul tot atât de puțin pe cât era Platon cu agape. Eros-ul platonician și agape din Noul Testament aparțineau la început unor lumi spirituale cu totul distincte și reprezentau valori diferite. Cu toate acestea, sunt legate împreună și se întrepătrund atât de mult de-a lungul timpului, încât cu greu putem vorbi despre un termen fără a-l lua în considerare pe celălalt. Totodată sunt comparate nu ca fiind superioare sau inferioare, ci ca motive fundamentale creștine și extra-creștine, întrucât este vorba de o diferență tipologică și nu de o diferență de valoare.
Ambii termeni se pot contrapune și din perspectiva limbajului: „Noi redăm atât noțiunea de eros cât și noțiunea de agape prin unul și același cuvânt iubire. (…) Oricare ar fi raportul dintre eros și agape, par să aibă esențialul în comun: amândouă sunt iubire“, fie le privim ca pe două forme istorice izolate.
Ideea de eros este tratată având în vedere în principal efectul de diluare asupra motivului agape, iar acesta este obiectivul propus de autor. Ceea ce, încă o dată, se subsumează scopului volumului: de a prezenta în sine ideea creștină de iubire și prefacerile ei.
Iubirea ocupă o poziție centrală în creștinism, este un motiv fundamental creștin (un motiv fundamental în sensul în care, ca fenomen, reprezintă un întreg închis în sine, ceea ce îi determină structura și îi conferă o amprentă specifică); nu mai puțin, ea este în sine concepția de bază originală a creștinismului. Agape, iubirea, este o noțiune legată de comuniune care nu are niciun punct de legătură cu o etică întemeiată individualist sau eudemonic, iar această orientare către comuniune este ceea ce dă valențe noi termenului, conferindu-i autonomie și deschizându-l către bine în sine. Agape este răspunsul atât la întrebarea religioasă: Ce este Dumnezeu? – Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este agape, cât și la întrebarea etică: Ce este binele, binele în sine? Binele este agape.
Eros-ul, spre diferență de agape, este mult mai dificil de încadrat sistematic – aproape întreaga viață religioasă din afara creștinismului îi poartă mai mult sau mai puțin amprenta și chiar în aria creștinismului își exercită puterea și se arată de-a lungul întregii istorii drept concurent propriu-zis al motivului agape. Ba mai mult, atunci când pătrunde în creștinism, motivul eros caută să clatine tocmai motivul agape și să-i ia locul.
dată fiind complexitatea și dificultatea încadrării, dacă am considera eros-ul drept iubire pământească, iar agape drept iubire cerească, eros-ul ca iubire senzuală, iar agape ca iubire mai presus de simțuri, în acest fel nu am acorda atenția cuvenită ideii de eros. Oricât de puternică ar putea fi înrădăcinarea senzuală a iubirii platonice, direcția de orientare a acesteia este spre eliberarea de ceea ce e doar senzual. Altfel spus, discuția în sine se centrează pe eros-ul filozofic, ceresc. Platon însuși a făcut tot ce a putut pentru ca eros-ul gândit de el să nu fie confundat cu iubirea senzuală obișnuită. În timp ce iubirea pur senzuală doar leagă sufletul și mai strâns de cele senzoriale și materiale, misiunea eros-ului filozofic este tocmai să elibereze sufletul de lanțurile senzualității și să-l ridice în lumea cerească, deasupra simțurilor. Platon, în Banchetul, expune prin vocea lui Pausanias diferența dintre eros-ul obștesc și cel ceresc. Or, tocmai acest eros ceresc, în forma sa spiritualizată, este rivalul firesc al lui agape; pentru că ambii termeni poartă, în felul lor, trăsăturile cerescului. Eros-ul platonician pune problema unei suprimări: trebuie să lași în urma ta partea senzorială pentru ca să ajungi să recuperezi condiția spirituală pură în varianta mitului platonician din Phaidros. Agape însă, nu are nevoie de nimic, termenul în sine este binele suprem, este Dumnezeu. Agape pleacă de la concepțiile vetero-testamentare referitoare la iubire (o iubire însă delimitată, de proximitate, limitativă, contractualistă între om și Dumnezeu, de nomos, în sensul existenței unei Porunci a iubirii: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima“, „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.“) și ajunge în Noul Testament unde iubirea lui Dumnezeu nu presupune justițiarism, echitate, este unanimă, este pentru toți, tocmai pentru că Dumnezeu însuși este iubire, iubește chiar și pe cel păcătos dincolo de păcatul acestuia („Nu am venit să îi chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși“). Practic, din particularismul iudaic al Vechiului Testament se ajunge la universalismul evangheliilor, la un tip diferit și inedit al comuniunii cu Dumnezeu.
Pe de altă parte, când eros-ul s-a confruntat cu agape, a făcut-o tocmai sub chipul eros-ului ceresc, și, ca atare, a adunat în sine tot ce avea Antichitatea ca idealitate, în felul acesta ajungând la un fel de detensionare, de confluență, care se pare că se dovedește totuși periculoasă pentru ideea de agape, întrucât ideea creștină alunecă, cel puțin parțial, în albia largă a eros-ului. Niciodată nu s-a pus însă problema unei dizolvări sau a unei asimilări, întrucât motivul agape iese la iveală de-a lungul întregii istorii a creștinismului, comportând mereu valențe noi. Este un proces în care agape trebuie să se reafirme continuu ca să nu se piardă cu totul în eros. În pofida acestui aspect, creștinismul nu a fost niciodată închis ermetic față de contextul istorico-religios numit elenism și cu ale cărei creații – impregnate sine qua non de motivul eros – a venit în contact mai ales prin intermediul platonismului și al neoplatonismului.
Eros-ul își atinge punctul culminant la Platon, în timp ce agape își are rădăcina în Evanghelii, iar expresia cea mai înaltă o atinge la Pavel, în relația dintre teologia crucii și ideea iubirii lui Dumnezeu.
În fond, afirmă autorul, au existat două tipuri de răspunsuri – individualismul, adică răspunsul legat de plăcerea și binele personal, raportarea individualistă la problema binelui, care a fost proprie filosofilor greci și soluția comunitară – omul nu poate să atingă ideea binelui raportând-o numai la el ca individ, ci raportând-o la o instanță transcendentă și la semenii lui. Pe parcursul paginilor cărții (una de studiat, de fișat, nu numai de citit) este argumentată ideea că tocmai acest răspuns pe care îl dă creștinismul problemei binelui, este unul de o noutate decisivă, întrucât binele în sine este iubire. Maiestatea lui Dumnezeu este maiestatea iubirii.