Toți pentru unul sau despre asumarea valorilor

Ne-a atras atenția în revista Familia (nr. 2, 2019) o inițiativă publicistică pe care ținem să o semnalăm: trei poeți care practică în mod constant și cu vocație comentariul critic al poeziei, toți trei condeie foarte apreciate ale revistei orădene, și-au unit forțele pentru a susține cartea unui autor din cercul Familiei – e vorba despre volumul de versuri Epopeea șobolanului Louse de Traian Ștef. Scriu, așadar, despre colegul lor, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan și Lucian Scurtu. Salutăm gestul lor, având convingerea că în programul oricărei publicații care se respectă trebuie să se regăsească la loc de frunte, ca o îndatorire sine qua non, acest punct: asumarea, sprijinirea, impunerea, apărarea, cu argumente critice, a valorilor literare pe care le consideră definitorii pentru o grupare sau o regiune literară. Ceea ce, din păcate, nu se întâmplă decât rar. De aceea am ales să ne oprim asupra grupajului din Familia și, ca semn al solidarizării cu demersul lor scriitoricesc, să ne facem ecoul lor, reproducând în această pagină a României literare câteva pasaje semnificative din opiniile lor critice. Ioan Moldovan: „În Epopeea…, Ștef pornește tot de la jocul de semnificații între latinescul laus (fără acoperire de conținut în textul compoziției) și louse-ul englezesc, acesta din urmă ocupând din plin ecranul „epopeic“. Aventura livrescă e generată de un blocaj existențial exprimat în Prolog, dar și de ceea ce e trecut oarecum sub tăcere, o criză a inspirației eului liric.(…) Cu Epopeea șobolanului Louse consider că Traian Ștef închide o arie a scrisului său – cea a poeticii măștilor și a modelelor re-citite în cheie post-modernă –, una plină de farmec și de bună mireasmă livrescă, iar ceea ce va urma în spațiul laboratorului său de creație nu putem ști, destul că poetul ne ține în continuare în stare de curioasă așteptare.“ Viorel Mureșan: „Epopeea șobolanului Louse izbutește să dubleze o realitate dată intensificând mimesisul prin mijloacele alegoriei. Ea devine astfel un corp estetic etajat, pe care autorul știe a-l lua în stăpânire pentru a-i scruta mintal, dar cu destulă insistență, toate unghiurile. Prin urmare, o carte cu cheie, ambiguă și bogată.“ Lucian Scurtu: „Fire cerebrală, ancorat statornic în abisalitatea destructurată, dar și în realitatea imediată, Ștef își scrie/ trăiește poemul cu mentalitatea orfevrului conștient de importanța simțului artistic în actul creației, cizelându-l cu acribie și șlefuindu-l cu meticulozitate, lipsit fiind de artificii inutile ori didascalii futile. Este o poezie antimetaforică, maniheistă, antibovarică, fără multe prețiozități retorice, adesea rece, dar tensionată, aparent spontană, dar elevată, gnomică, însă nu în exces.“