Repetent al copilăriei

Constantin Romulus Preda, „Te iubesc aproape orb”, Editura Hoffman, Caracal, 2018

La 29 de ani, Constantin Romulus Preda scrie chiar poezia vârstei sale, exuberantă, genuină, sentimentală, descoperind cu voluptate miracolele lumii, trăind extazele iubirii, sedus de harul creator al cuvintelor: „copilul din mine/ m-ar ucide/ fără niciun fel de ezitare/ dacă aș deveni adult” (copilul), susține el în cel de-al cincilea volum, Te iubesc aproape orb (Editura Hoffman, Caracal, 2018). Cecitatea, pe care o evocă adesea, reprezintă o interiorizare, o modalitate de augmentare a sensibilității, o incitare a imaginației. Nevederea este un mijloc de cunoaștere subtilă: „nici nu mai știu de câte ori/ mi-am pierdut vederea/ încercând să văd cine îmi întoarce ceasul inimii” (ultima înviere).

În multe locuri, autorul își proclamă entuziasmul pentru poezie. Ontogeneza este, ea însăși, lirică. Sunetele alternează cu tăceri. Imagini ale gingășiei, ale ingenuității, uneori ludice, traduc realități grave: timpul, moartea, aneantizarea. Alchimia scrisului implică un substrat de idei, o combustie de sine, jertfă, inefabilitate, înstrăinare: „eu/ am căutat mereu/ poezia din spatele poeziei mele/ mi-am izbit versurile între ele/ până au ieșit scântei/ fluturi/ și demoni/ n-am crezut niciodată că inspirația/ mă poate face mai mult sau mai puțin poet/ eu am căutat poezia din spatele poeziei mele/ mereu cu ochii închiși/ mereu legat la mâini și la picioare/ mereu cu un pumnal înfipt în inimă/ și tot ce pot să spun/ este că versurile pe care le-am scris/ nu au fost niciodată ale mele” (poezia din spatele poeziei). Călătorii acestei lumi sunt beneficiarii „tombolei morții”. Singurătatea îl rostogolește pe poet într-o genune, „către nicăieri”. Se simte captivul unui vis „în care moartea se respiră/ și zilele sunt clepsidre negre/ prin care curge vidul” (clepsidre negre). Sentimentul alienării este mereu prezent, provenind dintr-o inocență frustrată.

Tema recursivă este iubirea, exprimând expresionist stări interioare intense. Nu este vorba despre o iubită anume, ci despre afirmarea unui sentiment, despre trăiri dramatice, paradoxale: „femeia cu picioare verzi/ purta la gât un medalion/ în care se răsuceau spaimele soarelui/ femeia cu picioare verzi/ cânta la pian în noaptea de sânziene/ și din pian săreau lăcuste și greieri/ femeia cu picioare verzi/ îmi rostea numele când se așeza în pat/ și eu începeam să-i despart în silabe genunchii/ până ajungeam la rădăcina trupului ei” (femeia cu picioare verzi), „eu m-am îndrăgostit de tine/ era atât de rău/ dar totuși mi-era bine/ te căutam într-una pe o coală/ și tu mă tot strigai pe coala următoare/ goală” (săgeată), „mi-e dor de tine/ cum îi e pământului dor/ de un cutremur devastator” (paradox), „ce-ai spune dacă te-aș întinde goală pe zăpadă/ și te-aș iubi/ și din iubirea noastră/ ar începe să cadă fulgi în flăcări?” (iubire în zăpadă). Poetul se plasează în mijlocul unor absențe, al unor potențialități, al unor sustrageri: „stăteam singur pe scena unei nopți/ care a refuzat să mai vină” (un scorpion de argint), „eu mă întorc/ vă las pe toți și mă întorc/ voi trăi invers/ cu capul în jos/ cu inima întoarsă pe dos/ cu ochii așezați pe muchia privirii/ deja văd copilul care mă așteaptă/ la sfârșitul drumului/ stă în mâini și învață literele întunericului” (eu mă întorc), „am fost/ de atâtea ori/ înainte să fiu/ am simțit că mă voi naște cândva/ și nisipul din care voi fi făcut/ își va înghiți propria clepsidră” (simt cum devin în fiecare zi altul). Carențele se înmulțesc, frizând absurdul: pictorul nu are mâini, „aripile corbului fără aripi”, „chipul fără chip al poemului”. Poetul incendiază primele pagini ale Bibliei și Apocalipsa, ca „să rămână lumea fără început și fără sfârșit ” (fără început și fără sfârșit), ori se întreabă, dorind o renovare: „nu știu doamne cine ești/ și de ce nu te oprești/ să dai moartea pe din două/ și să faci o lume nouă” (nu știu doamne de ce eu). Tinerețea, spontaneitatea scriitorului reies din dorința de întoarcere a timpului, de menținere în paradisul senzațiilor, al visului, al iubirii, al tuturor eternităților: „de ce nu m-ai lăsat mamă copil/ să mă mir/ să râd/ să trec tiptil/ prin fața morții care vrea să vină/ să scoată umbra mea din rădăcină?/ de ce nu m-ai lăsat tată să plâng/ să mă zbat/ să răcnesc și să frâng/ coastele morții care cresc în mine/ și mă fac să devin chiar eu/ moartea ce vine?” (declar cu mâna pe inima mea de stele). Lezat de ideea morții, preferă să fie repetent al copilăriei.

Constantin Romulus Preda este un poet neintrat în tipare, în convenții, apărându-și libertatea de a fi deosebit. Evită stilul ornamental, emfaza metaforei, preferând comunicarea directă cu timiditatea celui care descoperă lumea, cu uimirea neofitului. Abia atinge cuvintele, ca un îndrăgostit liric, ocrotind obiectul adorației sale.