Schimbând cele care se cuvin schimbate, în grupul nostru de studenți clujeni la filosofie din anii 1990, compar amintirile despre Marius Boldor cu ceea ce știu doar din citit despre Alexandru Dragomir. Schimbând cele care sunt de schimbat – pentru că noi eram niște copii care vroiau să se școlească asumând imensa frustrare de a nu avea prea multe modele, de a nu avea cărți aproape deloc, de a simți fluxul cunoașterii internaționale cu ochii abia mijiți în urma unui somn care ne depășea simpla prezență biologică. Marius Boldor a fost acela dintre noi care a asumat gândurile simple ale filosofiei pentru că avea instinctul lor și maturitatea de a nu rătăci în volute inutile: le prelua din viața de zi cu zi, filtrând-o pe aceasta din urmă prin lecturile lui lente, meditate, atente din Husserl, Heidegger, Patocka și Marion, cei patru „mari” ai fenomenologiei cultivați la Cluj intens în anii aceia. Simplitatea și claritatea cu care judecățile sale îi îmbinau viața, credința, opțiunile, amuzamentul fin cu gravitatea acestor lecturi i-au făcut între noi aura filosofului bine exersat în a trezi cu răbdare în interlocutorii lui gândul filosofiei, prea puțin preocupat în a nota singur ceea ce gândea, prea mult dăruit dorinței de a produce binele imediat în celălalt prin puterea minții sale.
Mihai Maci i-a adunat la un an după ce l-am pierdut pe autorul lor cele câteva frânturi scrise, le-a editat, le-a prefațat, le-a adnotat și le-a găsit un titlu uluitor: Am semne că ceea ce fac nu este zadarnic (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2018). Sunt cuvintele autorului, dintr-un aforism despre providența divină! Cartea conține meditații asupra fenomenologiei prezenței, a datului, a numărului și a lucrului, a timpului care adună sau risipește, a imaginii și a icoanei, a imaginii și a televiziunii, a imaginii și a chipului uman. Sunt teme ale fenomenologiei filtrate prin concretul izbitor al vieții cotidiene trăite și meditate în timpul nostru. L-am urmărit și eu cât am putut de atent pe Marius în discreția vieții sale de profesor care își asumase o marginalitate benedictină, i-am urmărit cărțile traduse, meditațiile cu care ne înconjura și ecvanimitatea lui proverbială; dar Mihai Maci spune mult mai mult și mai adânc despre întâlnirea lor: „Marea lui artă consta în a-l pune pe fiecare în punctul focal necesar pentru a(-și) înțelege el însuși situația și a vedea răspunsul problemei ce-l preocupă” (p. 10). Fraza este zguduitoare nu pentru Mihai Maci, sau pentru Marius Boldor, care sunt doi prieteni ai mei rătăciți, cu mine deopotrivă și la fel de anonimi într-o margine de lume bezmetică, măruntă și fără nume, ci pentru relația lor. Noi știm cu toții că asemenea cuvinte a putut spune mai întâi un grec despre un alt grec, cu foarte mult timp în urmă, și mai știm că ele au adus cu sine, pentru acela care le-a spus, obligația unei mari opere care a glorificat universalul ca obiect al filosofiei. Prietenul meu le-a repetat, iar noi știm că încărcătura lor e la fel de gravă și obligă la fel de mult.
Partea de aforisme din această carte vin din agendele lui Mihai Maci: faptul îmi arată țesătura prieteniei care produce sensul gândirii, pentru că unul notează și filtrează, transmite, ordonează, ceea ce celălalt lasă spontan în urma lui. Gestul lui, venit parcă din partea unui grup cu instincte de autoreferențialitate, mă obligă la un gest de distanță și mă ispitește să mă întreb: am fost eu oare martorul și membrul nedemn al unei generații de filosofi clujeni care, oricât de tineri, au avut maeștri comuni, au citit cărți comune, au trăit durerile și bucuriile comune ale aceluiași timp și au reacționat reflexiv împreună? Răspunsul e dificil, căci peste timpul acela și eforturile noastre de atunci s-a așezat de mai multe ori disprețul și ura crizelor de senectute ale celor despre care am înțeles repede că nu au nimic să ne spună, dar erau încă salariați ca să o facă. His remotis, putem totuși determina răspunsul: câțiva iluștri profesori ne-au introdus în lectura raționalismului modern, au desfăcut pe masă pentru noi fenomenologia franceză, ne-au explicat seducătoarea hermeneutică a sacrificiului inventată de Rene Girard. Acestea au devenit repede marile noastre probleme de tineri cititori de atunci și ele se văd în cartea lui Boldor. Iar noi am reacționat: am cărat saci de fotocopii de peste graniță până ni se învinețeau mâinile de la purtarea lor, am tradus tot ce am putut și am făcut planuri faraonice de viitoare traduceri. Ne interesa foarte puțin să uluim cultura română printr-o originalitate neinstruită: eu unul nici acum nu am mare respect față de această idee. Dimpotrivă, am produs surse accesibile, comune tuturor, care să pună mediul filosofic în anterioritate (logică, temporală, substanțială – cum ar spune Aristotel) față de creatorii pe care ne-a plăcut să îi privim cu condescendență amabilă și paternă. Iar partea lui Marius Boldor stă acum în mod regal în bibliotecile noastre, atent consemnată la capătul cărții editate de Mihai Maci.