Este anevoios de făcut o sistematizare bibliografică a celor peste 20 de volume publicate până acum de Livius Ciocârlie, deoarece ele au un caracter eterogen, iar înlănțuirea cronologică nu poate garanta găsirea de repere sigure dacă vrem să urmărim devenirea acestui derutant scriitor. Autocaracterizarea depreciativă a autorului Fragmente-lor despre vid precum că el se imită fără convingere confirmă obiceiul de a rescrie, de a republica sau de a reinterpreta creații proprii, fie ele jurnale de odinioară sau însemnări mai noi. Prin urmare, practicând o formă de scriere nonficțională ce nu-și pierde caracterul literar, Livius Ciocârlie este greu încadrabil speciei diaristice. El este novator atât prin jurnalele de idei, care transformă instanța confesivă într-un personaj cu rol complex, cât și prin romanele sale, care au un caracter nonficțional.
Livius Ciocârlie consideră că nu are vocație de scriitor, doar că, descoperind literatura, a realizat că prin ea se poate înțelege mai bine pe sine, că își poate conștientiza neliniștile și schimbările. Este motivul pentru care vorbește despre sine, considerând că nu are forța unui veritabil scriitor în stare să inventeze personaje credibile. Se îngrădește la căutarea sinelui în efemeritatea vieții și în cărțile altora, pentru a se construi ca personaj, și cu toate acestea este convins că nu merită să scrie decât ceea ce riscă să fie un eșec total. Poate să scrie doar despre sine însuși, dar nimic nu i se pare mai puțin important decât această focalizare. Pentru el, numai proiectele în sine de a scrie ceva, ca și sensurile pe care le are în vedere, sunt determinante, iar nu reușita sau nereușita celor scrise. „Arta are nevoie de grundul permanent al nimicului“ (Fragmente despre vid, 1992, p. 57) și, în spirit flaubertian, ceea ce ar vrea să realizeze prin intermediul jurnalelor și al romanelor este o carte despre nimic, o carte aproape fără subiect. Dacă „Nimicul, atunci, ar fi opera mea“ (Ibidem. p. 6), am putea să ne întrebăm la ce bun cele câteva mii de pagini publicate. Livius Ciocârlie ar putea contura o frumoasă „poveste“, încât viața din cărți să pară mai interesantă decât aceea reală, dar, cuprins de „Enciclopedia vidului“ din jur, nu abandonează adevărul existenței pentru veridicitatea literaturii. Astfel ajunge să caute sensurile vieții în golurile ei (risc o parafrază eminesciană: viața încearcă din goluri a se naște).
Având „dinții de lână“, Livius Ciocârlie se simte în largul său atunci când scrie despre sine însuși, fără ca aceasta să presupună o implicită confesiune. Nu se întâmplă numai un transfer tale quale al existenței în scris, ci și o absorbție într-un text multistratificat, într-o structură complexă, prin care se încearcă depășirea inevitabilei linearități a vieții, în principiu inapte să ofere o imagine clară a scurgerii sinuoase a trăitului. Spre deosebire de alți diariști, care își publică notele zilnice redactate în mod linear, imediat după ce le-au așternut pe hârtie, Livius Ciocârlie și-a editat volumele de jurnal potrivit tehnicii capricioase a zigzagului, uneori respectând regula calendarității, alteori întorcându-se la caiete mai vechi, selectate și adnotate, interesat fiind și de focalizări tematice. De sub tipar a apărut de fiecare dată un macrotext, distribuit pe mai multe niveluri, vizibil desprinse din același ansamblu și în același timp greu de reconstituit, căci au proveniențe diferite.
Este motivul pentru care rămâne dificil de găsit o diacronie internă, de urmărit evoluția unor constante, precum și modificarea, îmbogățirea sau resemantizarea structurilor ideatice ale operei. Temele, ideile și viziunile migrează de la o carte la alta în mod lesnicios, grație fragmentarismului funciar al scrisului. Fragmentele de text sunt îndelung lucrate și aranjate, ca într-un puzzle, și apare justificată întrebarea dacă, în diversitatea evidentă a operei sale, bazată pe fragmentarism, există o unitate interioară și la ce nivel am putea să o situăm, deoarece aceasta nu apare cu claritate. Desigur că ea există, după cum am spus, la mai multe niveluri, dar cel mai important rămâne chiar acela al textului, de fapt al macrotextului, în care intră amestecate frânturi de viață, aspecte cotidiene, decupaje livrești și elemente ficționale.
În privința autenticității, omul Ciocârlie se autocaracterizează așa cum crede el că este sau așa cum crede de cuviință să se prezinte, iar nu neapărat așa cum este în realitate. De altminteri, la modul general vorbind, nu există decât autenticitate trucată, așa cum nu există decât spontaneitate elaborată. Dacă vrei să literaturizezi, nu iese nimic cu spontaneitatea „ingenuă“, deoarece trebuie lucrat destul de serios la ea, altfel cazi într-un simplu exercițiu avangardist. La rândul ei, imaginația (despre care Livius Ciocârlie crede că nu o posedă) ar putea fi definită și ca autenticitate filtrată prin scris. De altfel, autorul mărturisește într-un interviu că, scriind, se străduiește „ca autenticitatea elementară să se transforme în ceva la fel de autentic, dar secund“ („Vatra“, nr. 1/1997). Dacă este vorba despre un „joc secund“, atunci avem a face cu unul mai pur și ascuns, nu-i așa?, cum numai marea meduzele când plimbă sub clopotele (scufundate) verzi… Deși cartea în sine Clopotul scufundat are aspect autobiografic, purtarea subtitlului „roman“ se justifică dacă luăm în considerare intenția autorului de a ficționaliza, mai ales că uzitează de trăsături ale genului epic: locuri de desfășurare a acțiunii, scene descriptive, un narator și mai multe personaje.
Tributar în tinerețe teoriilor critice din spațiul literar francez, precum acelea ale grupului de la Tel Quel, Livius Ciocârlie s-a debarasat curând de ele, deoarece nu i-a plăcut să scrie după cum îi dicta o teorie sau alta la modă. El și-a asumat o libertate în scris care dă impresia de spontaneitate, dar se poate întrevedea, dincolo de rândurile paginilor sale, un proces de elaborare foarte serios, care nu constă doar în scrierea sau redactarea de mai multe ori a unui text (se poate scrie și rescrie un text de nenumărate ori și să nu iasă nimic valabil). Procesul elaborării are drept fundal experiența de lectură, care îl determină să scrie într-un fel, iar nu în altul. Lui Livius Ciocârlie i-a reușit această strategie în a părea că este sincer și autentic în ce scrie și că, în general, nu dă doi bani pe el. S-a creat pe el însuși după cum a crezut de cuviință, nu așa cum este în realitate și a reușit să ne convingă că așa este el: un om modest, obosit, trândav. Asemenea unui elev lăsat pe tânjeală, din viață îi plac foarte mult pauzele și vacanțele cât se poate de lungi și de dese. În stilul său obișnuit, face paradă din defecte și le îngroașă caracteristicile, adoptând o atitudine constant minimalizatoare și o retorică neobosit antifrastică.
Discursul lui Livius Ciocârlie este învăluit în subtilități retorice, oricât de mare ar fi grija să fie salvate aparențele unei autenticități a scrisului. Există la mijloc știuta ipocrizie auctorială: dacă ar crede cu adevărat că este așa cum spune, atunci de ce ar mai scrie? În acest sens, este de reținut ipostazierea oblomovistă: „sunt un oblomovist, dacă nu mi-ar fi intrat în cap literatura și nu m-aș scula la 5, aș fi ca Oblomov un târâie-brâu, unul fără moșie“ (Clopotul scufundat, 1988, p. 144). Conform propriilor teorii, își declamă și imaturitatea – o stare de mare dezordine interioară, de libertate și de acuitate a percepției căreia i-ar corespunde, în planul creației, diletantismul superior lipsit de planuri grandioase.
Izbânda lui Livius Ciocârlie este de a face din sine un personaj veridic și se poate urmări metamorfoza prin intermediul căreia autorul în carne și oase se transformă aproape insesizabil în autor „de hârtie“, acesta, în narator, apoi în personaj. Este vorba despre un personaj care, în cele din urmă, se simte în postura de figurant silit să urce pe scena socială, de unde se vede obligat să spună răspicat: „…pe mine să nu contați“. Mai mult, amenință că se va întoarce „cu fața la perete“ (asemenea lui Ilie Moromete ajuns la bătrânețe, aș spune). Emil Cioran îi este un autor preferat, deoarece, chiar dacă nu posedă „aloja metafizică“ a acestuia, se regăsește în spiritul și în opera sa, scepticismul și automarginalizarea fiind liantul cel mai puternic dintre ei („parcă am mai spus, pe alocuri, comentez numai fiindcă n-am cum să semnez o carte de Cioran“ – Caietele lui Cioran, 1999, p. 155). Livius Ciocârlie se automarginalizează și tânjește după condiția de „cloșard“, care asigură anonimatul ocrotitor și scutirea de obligații sociale. Desigur că el cioranizează și nu-l văd trăindu-și condiția de cloșard decât sub un… clopot scufundat. Cioran, care a făcut apologia anonimatului, a retragerii și a eșecului, a rămas omul contrastelor, cu atât mai inflamabil, cu cât se retrăgea în sine. Știu că undeva a notat faptul că s-a supărat pe cineva că nu știa cu cine stătea de vorbă (fie el doar un simplu vânzător de la taraba din piață, care îl tratase ca pe un simplu… client). Tare mă tem că, pus într-o astfel de situație, emulul său ar reacționa la fel.
Suprapunerea inevitabilelor instanțe autor–narator–personaj ne obligă să disociem identitățile. Și aceasta datorită faptului că, pentru Livius Ciocârlie, literatura reprezintă o modalitate de a-și schița portretul interior și o tentativă de a-și prelungi existența în text. Din moment ce există un timp al eului biografic, un timp al eului creator și unul al operei înseși, trebuie supusă atenției existența acestor multiple aspecte din scrierile sale confesive. Nefolosindu-se de elementele paratextuale, el a dezvoltat un epitext amplu în cadrul interviurilor și al jurnalului, dar și un metatext prin celelalte scrieri autoreferențiale, pentru a dezvălui lucruri importante despre poieticitatea operei sale. O ființă deambulatorie de voie-de nevoie, ce nu și-a găsit locul nicăieri (nici la Timișoara, nici la Bordeaux, nici la București), Livius Ciocârlie își delegă vocea de la o scriere la alta prin intermediul autorului concret ce își asumă „tema povestitorului“. Textul rezultat va fi un corpus format din fragmente, din voci auzite în alte texte, ce împânzește o rețea coduri cu mai multe incipituri. Între cadrele unui astfel de text diseminat, inventarierea, explicația și digresiunea apar iterativ.
Livius Ciocârlie construiește pe suprafețe mici, el fiind un scriitor de „miniatură“ sensibil la amănunte și neatras de spectaculosul existenței. Autor inclasificabil atât prin dimensiunea generică a operei, cât și prin raportarea la sine și la lumea din jur, el demonstrează că, pentru înțelegerea raporturilor dintre viață și literatură, creația unui diarist poate fi mai interesantă decât a unui scriitor de ficțiune. Mesajul fundamental pe care ni-l transmite Livius Ciocîrlie prin intermediul operei sale este acela că nu trebuie neglijată nici latura umană a literaturii, nici aspectul literar al naturii omenești.