bicentenar Alecu Russo
Cei doi scriitori au câteva coordonate biografice asemănătoare: nu numai că sunt contemporanii unui eveniment istoric important, Revoluția de la 1848, dar sunt și participanți la desfășurarea lui și suferă de pe urma represiunii: refugiu (Andrei Mureșanu), refugiu și întemnițare (Alecu Russo). Ambii sunt apăsați de o grea melancolie, accentuată după înfrângerea Revoluției: Mihai Zamfir îl și numește pe Alecu Russo „Melancolicul moldav”. Opera lor este dominată de celebritatea unei scrieri: Răsunetul la Andrei Mureșanu cu supratitlul Deșteaptă-te, române, Cântarea României la Alecu Russo, chiar dacă scrierile memorialistice ale acestuia, unele rămase în manuscris, depășesc ca realizare artistică acest poem în proză în care cercetători exigenți au văzut doar o pastișă după cartea francezului Lamenais, Les paroles d’un croyant.
Primul istoric literar care a menționat că poezia lui Andrei Mureșanu ar fi o posibilă sursă de inspirație pentru poemul în proză Cântarea României de Alecu Russo a fost profesorul ieșean Petru Caraman. Aserțiunea a rămas ca o sugestie de paralelă literară.
Între pașoptiștii noștri există profunde afinități, pentru că sfintele firi vizionare, cum îi numea Eminescu în Epigonii, se încălzeau la raza acelorași scumpe idealuri: libertatea și unitatea națională. Poemul lui Andrei Mureșanu fusese publicat în revista brașoveană „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, nr. 21 (din 25 iunie 1848), iar poemul lui Alecu Russo apare șapte ani mai târziu, în revista România literară, editată de Vasile Alecsandri. Așa cum se știe, a apărut nesemnat, stârnind, de la apariție până în zilele noastre, aprige și controversate dezbateri în legătură cu paternitatea sa. După ce, multă vreme, o seamă de istorici literari l-au atribuit lui Nicolae Bălcescu, astăzi cvasi-unanimitatea cercetătorilor literaturii române moderne nu-l mai contestă pe Alecu Russo ca autor al acestui avântat poem în proză.
Ce a putut lua Alecu Russo din poemul lui Andrei Mureșanu? Mai întâi aerul grav, solemn al evocării. Ca și Răsunetul, Cântarea României vorbește despre gloria trecută cu rosturi pedagogice. Invocarea nobilei origini romane, precum și a mărețelor umbre este menită să insufle patriotism înalt contemporanilor aflați în fața unor momente istorice decisive: Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor. Ambele poeme au un lirism biblic – poemul lui Alecu Russo și compozițional e conceput biblic, în versete – iar Răsunetul lui Mureșanu este, după aprecierea memorabilă a lui Nichifor Crainic, izvorât din îndemnul Mântuitorului: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea”. De aici îndemnul eliptic, conținând un timbru de alarmă: „Acum, ori niciodată”, repetat de trei ori în cuprinsul poeziei.
Mai mult decât orice le este comună celor două opere ideea de deșteptare, de trezire la o viață nouă. Poemul lui Andrei Mureșanu nici nu este citat cu adevăratul său titlu (Un răsunet), ci cu abruptul început de vers, care a devenit supratitlul poeziei: Deșteaptă-te, române! Îndemnul la deșteptare impune o stilistică asemănătoare Răsunetului și Cântării României: mulțimea de imperative, de conjunctive hortative, de propoziții interogative și exclamative care conferă un retorism romantic acestor exemplare creații pașoptiste.
Andrei Mureșanu:
„Deșteaptă-te, Române! din somnul cel de moarte;
Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă,
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată.”
Alecu Russo:
„Privește, de la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își ridică capul… gândirea să ivește luminoasă pe deasupra întunericului… Gândirea, duhul dumnezeiesc ce zidește și credința ce dă viață… lumea veche se prăvălește, și pe a ei dărâmături slobozenia se înalță!… Deșteaptă-te!” (versetul 9), „Deșteaptă-te, pământ român! biruiește-ți durerea… E vremea să ieși din amorțire, seminție a domnitorilor lumei”. Ca și la Andrei Mureșanu, îndemnul la deșteptare este repetat de câteva ori.
Legământul din poezia lui Andrei Mureșanu cu alternativa gravă: libertate/moarte – „Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină/ Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost pământ” se regăsește la Russo sub forma unei condiționale: „Dacă dușmanul vostru va cere legăminte rușinoase de la voi, atunci mai bine muriți prin sabia lui decât să fiți privitorii împilării și ticăloșiei țării voastre… Domnul părinților voștri însă se va îndura de lacrimele slugelor sale și va rădica dintre voi pe cineva, carele va așeza iarăși prin urmașii voștri în volnicia și puterea de mai nainte – (versetul 35)… și mumele ziceau la ficiorii lor: cel ce fuge dinaintea dușmanului este mișel… și mișeii nu sînt din sângele nostru… duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie și ocară”. (versetul 36).
Și amintirea gloriei străbune, mai accentuată la Andrei Mureșanu, este evocată și de Alecu Russo sub forma interogației retorice sau a exclamației admirative. „Uitat-ai sângele ce curgea prin vinele feciorilor tăi?.. Și, tu erai mândră atunci, o, țară nemângâiată … feciorii tăi erau un neam bărbat… și numele tău era vestit noroadelor… războinicii tăi erau vitejii vitejilor.” (versetul 28); …E vremea să ieși din amorțire, seminție a domnitorilor lumei!” (versetul 9). În fața vitregiilor istorice tăria unui popor stă în unire: Îndemnul răspicat din poezia-manifest a lui Andrei Mureșanu, „Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!” îi corespunde în poemul scriitorului moldovean o cugetare, dublată de îndemn: „Noi săracii de legi, ca să păstrăm moștenirea aceasta (libertatea n.n.), sau ca să o luăm înapoi, când ni s-a răpit, trebuie o mare stăruință și priveghere, jertfe necurmate și o unire strânsă între oamenii de același sânge” (versetul 30).
în Cântarea României metafora care revine obsedant este cea a mamei care plânge de durere pe ruinele slavei trecute: „Domnul Dumnezeul părinților noștri înduratu-s-a de lacrămile tale, norod nemângâiet, înduratu-s-a de durerea plămâilor tale, țara mea?…nu ești îndelung de smerită, îndestul de chinuită, îndestul de sfâșiată? Văduvă de feciorii cei viteji, plângi fără încetare pe mormintele lor, precum plâng și jălesc femeile displetite pe sâcriul mut al soților”. Chiar sugestia acestei metafore putea veni din poezia lui Mureșanu, cunoscută încă de la zămislirea ei ca imn al revoluționarilor români:
„O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-și azi mână d-ajutor
Și blastămă cu lacrimi în ochi pe orișicare
În astfel de pericol s-ar face vânzători”.
Alternanța secvențelor trecut/prezent comună celor două opere are rosturi stilistice diferite. La Andrei Mureșanu trecutul este exemplar nu numai în sens pozitiv, ci, uneori, și în sensul unei rele pilde:
„Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați,
Dar noi pătrunși la suflet de sânta libertate
Jurăm că vom da mâna să fim pururi frați”.
Alecu Russo se menține în evocarea slavei trecute plângând decăderea prezentului. Andrei Mureșanu vorbește de libertate, Alecu Russo de slobozie, dar amândoi o asociază cu gravul contrast al sclaviei (sau robiei la Alecu Russo), preferând moartea rușinoasei înrobiri.
Idei comune la scriitorii pașoptiști capătă la Andrei Mureșanu și Alecu Russo asemănări mai accentuate, datorită temperamentului lor artistic de scriitori mesianici, de poeți cu verb profetic.