„Am fost poet în vremea lui Ahab”
Mircea Ciobanu
de când s-a luat definitiv
albul zăpezii
regelui nostru în picioare
toate lucrurile reci
au amuțit privind focul
ahab e viu în fiecare
nici porcii nu mai cad în mare
își duc râzând printre grătare
grohăitura în tot locul.
poetul? ca albina înmărmurită
așa ai spus. raza mereu pe cale
până la ziuă aprinse
zidul de ceară al muncii sale.
și încă: toți adormiseră, ploua
paharul era plin pe masă?
un păhăruț doar mai visa
la albul mâinii care-a stins
ultima, lumina din casă.
au de florile mărului?
au de florile mărului, albul lor
aproape roz a strigat cum se tace
în clarul acela polemic din liniștea
unei cutii a fetiței, cu ace:
poetul ca albina înmărmurită,
raza mereu pe cale
până la ziuă aprinse
zidul de ceară al muncii sale?
de florile mărului, da!
toți adormiseră, ploua
paharul era plin pe masă –
un păhăruț doar mai visa
la albul mâinii ce scria/rescria
pe curat de la capăt cu literă mare:
De când s-a luat definitiv
albul zăpezii
regelui nostru în picioare
toate lucrurile reci
au amuțit privind focul
ahab e oț în orișicare
nici porcii nu se-aruncă-n mare
își duc benchetuind printre grătare
progenitura în tot locul.