Printre defectele românilor analizate de Dumitru Drăghicescu în faimoasa sa lucrare de etnopsihologie se numără și formalismul. Într-adevăr, suntem formaliști, iar aceasta se observă, în primul rând, în felul în care ne situăm față de realitatea spirituală. Mai rar un popor ca al nostru care respectă cu sfințenie datinile, obiceiurile, tot ceea ce vine, cum ar veni spus, din moși strămoși. Faptul că nu uităm sau nu vrem să uităm ceea ce urcă din trecut este un lucru foarte bun, deoarece dovedește atașament față de tradiție. Iar aceasta este până la urmă principalul garant al memoriei. Doar dacă avem ținere de minte avem și tradiție pe care periodic s-o actualizăm. Dacă lăsăm uitarea să se instaleze, atunci relația cu tradiția a luat sfârșit. Dar despre ce atașament este vorba? Unul real, care presupune însuflețirea obiceiurilor de altădată sau, iarăși cuvânt fatal, este vorba de unul formal în temeiul căruia ne purtăm ca și cum am fi credincioși? Din păcate, românii, cred, intră într-a doua categorie. Când te duci la un parastas mai ales la țară și vezi câte tipicuri sunt, te iei cu mâinile de cap. Oare oamenii care fac toate astea știu ce fac sau de ce le fac? Sau acționează precum mașini teleghidate de niște datini al căror miez, din nefericire, le-a ajuns cu totul și cu totul străin? Iarăși cred că răspunsul are în vedere tot a doua variantă. Nu știm de ce facem una sau alta, dar le facem. Dacă apare vreun rebel care se împotrivește este imediat huiduit sau privit cu suspiciune de marea masă a sătenilor… De aceea îmi vine să spun din nou că atașamentul nostru față de tradiție este pur formal, iar motorul care ne activează ține mai degrabă de superstiție decât de credință. Dar este superstiția ceva negativ? Nu, nici pomeneală, dar nu e ce ar trebui să fie. Rămâne „deasupra”, adică reprezintă o sumă de coji care au îmbrăcat fructul propriu-zis. La fruct nemaiavând acces, ne mulțumim și cu coaja… Cam asta ar fi ideea. Superstițiosul, într-un fel, îi este superior celui indiferent și opac, dar se află departe de adevăratul credincios pentru care datina este în permanență vie și nu o haină scoasă de la naftalină. Românii sau generațiile lor vârstnice formează de fapt o colectivitate de superstițioși, care se țin cu dinții și cu ghearele de ce au primit moștenire. Puștimea de la sine înțeles e refractară, dar nu e exclus ca pe măsură ce vor îmbătrâni să preia ticurile părinților și ale bunicilor.
Eu unul nu văd niciodată acest popor ca dominat de un scepticism radical sau de un agnosticism la fel de necruțător. Poate de vină este magma răsăriteană care nu va accepta niciodată o croială pur raționalistă. Fondul nostru obscur irațional are încă rezerve. Ironia face ca de Rusalii, bunăoară, când tot cetățeanul bugetar are liber, făcând niște sondaje temeinice, am constatat că procentul celor care cunosc cu adevărat semnificația sărbătorii este extrem de scăzut. Prin zilele libere acordate, statul laic român a contribuit de fapt la consolidarea acelei atitudini formaliste față de lucrul luat de-a gata, a cărui deslușire până la urmă nu interesează pe nimeni de vreme ce „rodul” a fost deja obținut.
Nu-mi dau exact seama care este poziția bisericii față de formalismul nostru înrădăcinat. Probabil că îi convine, ceea ce nu e neapărat greșit. Decât biserici goale fiindcă oamenii, în urma unei băi de scepticism, nu mai pot crede și atunci, fiind sinceri, refuză să se alinieze la ceva ce nu corespunde trăirilor lor intime, mai bine pline chiar dacă doar unu la sută dintre participanți știe ce face popa. Repet, judecata aceasta nu e greșită, dar parșivă. Adică transformă formalismul într-o atitudine deplin pozitivă pe când ea nu e decât ceva rezidual. Problema e însă alta: ce se va întâmpla cu noi pe termen lung. Și uite așa ajung la cel de-al doilea termen ales în titlu: regret… Ce regretăm așadar? Aici cred că se situează cei mai mulți dintre intelectualii noștri de bună-credință. Pe ăia de rea-credință nu-i iau în seamă fiindcă știu ce le poate pielea. Dar cei bine intenționați se află într-o teribilă dilemă. De dus la biserică nu le vine nu fiindcă nu ar ști ce se petrece acolo, dar pur și simplu le e lene, iar deplasarea respectivă le cade greu. Apoi însă, nu sunt feriți – aceasta-i important – de un regret apăsător. Dacă nu ar simți nimic ar fi OK, dar nu e așa. Lenea, altfel spus, îi costă, le cere socoteală. Simt regret, remușcare, părere de rău… Le pare deci rău că nu au participat la liturghie și chiar ajung să-și pună cenușă în cap. Regretul lor poate fi chiar căință. Presupune oare aceasta o metanoia grație căreia în duminica următoare, cu noaptea-n cap, s-ar duce totuși la biserică? Nici vorbă, fac eventual doi-trei pași, ajung până-n pridvor, în antecameră deci, și acolo rămân în continuare indeciși, neconvinși, pentru ca până la urmă să se enerveze, să nu mai aibă răbdare și să șteargă putina. De multe ori m-am întrebat care este explicația acestei paradoxale atitudini, care de altminteri mă caracterizează și pe mine. Și am priceput. Mă port așa deoarece, uitându-mă în jur și văzând atâția formaliști, mă supăr pe această prefăcătorie zic eu, și pentru a nu fi la rândul meu privit de altul cum îi privesc eu pe ceilalți, prefer să dispar. Dar cine-mi dă mie dreptul să am asemenea judecăți? Cine sunt eu de-mi permit să cred că știu ce e în inima omului aflat la un pas de mine, care se închină tot timpul și chiar îngenunchează? De ce, fir-ar să fie, îl consider formalist? Și chiar dacă ar fi, nu e mai bine așa? Condiția mereu interogativă a intelectualului este insuportabilă și de aceea bietul de el trebuie să se hotărască. Ori face totul de formă, cu speranța că odată și odată va crede cu adevărat și, prin urmare, gestica sa va căpăta deplină acoperire, ori îmbracă definitiv platoșa agnosticului și nici o adiere a celuilalt tărâm nu va mai avea intrare în sufletul său. Deci ori una, ori alta. Din păcate, situația aceasta incertă poate să dureze mult și bine. Nu mă voi hotărî, voi regreta și tot așa… Dar făcând din pendularea aceasta un fel de gimnastică a… căinței, risc s-o manierizez. Există din cauza aceasta – cel mai penibil – ispășitori la modă care nu au nici în clin, nici în mânecă, cu adevărata căință și remușcare. Oricum, precum înaintașul meu, sunt convins că fac parte dintr-un popor strict formalist care, bunăoară, dacă la un parastas nu dă de pomană numărul de pachete cerut de datină, linguri, căni, farfurii, se dă apoi de ceasul morții. Râd de chestia asta, dar râsul mai și îngheață pe buze…