Mituri compromise

În perioada cînd a funcționat, în primul pătrar al secolului trecut, ca director al Spitalului de Neuropsihiatrie din Iași, profesorul C.I. Parhon a primit într-o zi vizita unor studenți ai Facultății de Drept. Era o obligație adiacentă a cursului lor de medicină legală. (De menționat că mulți studenți de la Drept manifestau, pe vremea aceea, o adeziune zeloasă la ideile lui A.C. Cuza și Corneliu Zelea Codreanu.) Parhon i-a plimbat îndelung pe aleile spitalului, zăbovind împreună cu ei în dreptul bolnavilor care beneficiau de o relativă libertate de mișcare și dîndu-le despre fiecare explicațiile adecvate. La un moment dat, pe un pacient anume, profesorul l-a interpelat direct: „– Spune-le și dumnealor vorba dumitale !” Omul nu se lasă rugat și izbucnește: „– Jos jidanii! Jos jidanii!” Parhon, încîntat, se întoarce spre grupul de studenți: „– Voilà! Les grands esprits se rencontrent.” A deduce de aici că toți antisemiții sînt bolnavi psihic ar fi, desigur, excesiv. Că antisemitismul, ca orice xenofobie, divulgă o eclipsă a rațiunii este, în schimb, de netăgăduit.

Beneficiem de o nouă ediție a unei cărți de excepție: Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din Antichitate pînă în zilele noastre (Hasefer, 2018). S-au scurs 15 ani de la întîia ediție franceză (2003) și 13 de la prima ei traducere în limba română. Actuala ediție este revizuită, actualizată și completată cu noi texte, fiind precedată de o prefață a prof. dr. Andrei Marga. Scrisă cu rigoarea și obiectivitatea omului de știință, sprijinită pe o amplă bibliografie (peste 200 de titluri), cartea are, totodată, un vădit suport emoțional. Profesor emerit de istorie contemporană la Universitatea „Paul-Valéry” din Montpellier, membru de onoare al Academiei Române, autor al unei vaste opere științifice, Carol Iancu a plecat din România la vîrsta de 17 ani, iar după 1990 a revenit deseori în țară, animat de nostalgia spațiului natal și dornic să-i cunoască noile întocmiri, aspirații și realizări. Cartea despre care vorbim își află rădăcinile, după însăși mărturia autorului, într-o „datorie a memoriei și o datorie de recunoștință față de o lume care nu mai este, față de un idișland dispărut în demența Șoah-ului. O datorie de recunoștință dublată de o necesară avertizare în privința nocivității antisemitismului.”

După aprecierea profesorului Andrei Marga, Carol Iancu ne oferă „una dintre cele mai solide și mai edificatoare cărți pe tema antisemitismului din cultura zilelor noastre”. Vom sublinia, în același sens, aspirația autorului spre totalitate, întrucît lucrarea sa ne poartă de-a lungul istoriei de la antiiudaismul păgîn la cel creștin antic și medieval, nu omite antiiudaismul musulman, spre a ajunge apoi la fundamentele ideologice ale antisemitismului modern și la manifestările acestuia, de la pogromuri pînă la Holocaust, în fine la antisionism și la „noul” antisemitism contemporan, cu miturile aferente acestora. O precizare utilă, de la bun început, este distincția dintre antiiudaism și antisemitism, exprimată prin ecuația „antisemitism = antiiudaism + rasism”, în ciuda faptului că evreii n-au alcătuit niciodată o rasă.

Motorul prim al antiiudaismului antic l-a constituit monoteismul iudaic, cu cele două fețe ale sale, putem adăuga, complementare și inseparabile. Cea pozitivă constă în faptul că, de-a lungul mileniilor, a asigurat poporului evreu, în ciuda atîtor vicisitudini, păstrarea nealterată a identității sale. Partea negativă și paradoxală este că a devenit chiar el sursa acestor vicisitudini, atît în vremea cînd se manifesta ca unicul monoteism din lume, generînd astfel disensiuni cu politeismul altor popoare, cît și în perioada ulterioară, a apariției noilor monoteisme, prin refuzul de a se converti al adepților săi. Putem aminti aici stupoarea lui Vespasian, după cucerirea Ierusalimului de către Titus, cînd cezarul și-a făcut intrarea în Templu : unde este zeul evreilor ?! Ideea unei divinități imateriale, concepută de ei în urmă cu două milenii, depășea total puterea lui de înțelegere. Aceeași nedumerire poate fi atribuită, mutatis mutandis, monoteiștilor creștini și musulmani față de inaderența evreilor la alte credințe decît cea moștenită.

Pe acest fond conflictual latent, dar durabil, s-au născut și au prosperat miturile antiiudaice, unele de o persistență multiseculară, străpungînd victorios granițele dintre țări și mentalități : practicarea „omorului ritual”, deicidul, profanarea ostiei, a crucifixului și a icoanelor, răspîndirea epidemiilor, otrăvirea fîntînilor etc., etc. Cîteva din aceste calomnii sinistre au fost denunțate de către papi și suverani, ceea ce totuși nu le-a redus forța propagării în timp și nici pe aceea de a genera discriminări, persecuții și masacre.

În epoca modernă și contemporană, vechilor poncife și superstiții medievale li se adaugă, cu pretenții „științifice”, mitul inferiorității rasiale, al complotului iudeo-masonic și al conspirației evreiești mondiale. Un instrument major al ultimului este falsul grosolan intitulat Protocoalele înțelepților Sionului, lansat în 1903 de Ohrana țaristă și reeditat masiv în mai toate țările, inclusiv în România în 1923 (în traducerea lui Ion Moța, cumnatul lui Corneliu Zelea Codreanu) și, din nou, după 1990! Punctul culminant al antisemitismului în secolul XX l-a constituit Holocaustul practicat de Germania nazistă și de aliații ei, avînd drept rezultat suprimarea a șase milioane de evrei, adică peste o treime a populației evreiești din întreaga lume. După Al Doilea Război Mondial, renașterea Israelului a oferit alte teme antisemitismului, respectiv negarea legitimității noului stat, asimilarea sionismului cu o formă de imperialism, minimizarea Holocaustului ș.a.m.d.

Unul din meritele cărții lui Carol Iancu este că ne invită să medităm asupra evoluției istorice a genezei și propagării miturilor. Dacă în Antichitate și în Evul Mediu izvorul lor principal erau ignoranța și superstițiile, timpurile moderne le conferă statutul unor perfide instrumente de manipulare. Difuzarea miturilor în zilele noastre se bazează în chip evident pe lipsa de onestitate a emițătorilor și pe lipsa de discernămînt a receptorilor. Negaționiștii, de pildă, știu foarte bine ce s-a întîmplat în lagărele de exterminare naziste, dar le contestă atrocitatea sau chiar existența în temeiul unor sordide interese politice. Miturile, prin definiție, nu se adresează rațiunii, ci imaginației. Propagatorii unui mit nu pot fi combătuți cu mijloace raționale, căci ei înșiși știu că mint și nu vor accepta niciodată o confruntare corectă a probelor. Profesorul Andrei Marga afirmă în prefață: „Istorizarea este acidul care dizolvă miturile.” De acord. Dar niciun acid nu va dizolva vreodată minciuna conștientă și agresivă. „În afara lumii arabo-musulmane – scrie Carol Iancu în Concluzie –, antisemitismul este astăzi într-o netă recrudescență în țările occidentale, ca și în țările fostului bloc sovietic. […] Așadar, să avem în vedere viitorul cu o vigilență sporită : obiectivul acestei lucrări este să alerteze și să cheme la prudență.”