Anti-Hegel

Cine a citit bucata despre unu-multiplu din Știința logicii cunoaște contorsionismul intelectual al gândirii demonstrative de acolo. Hegel e apoteoza demonstrativității. El deduce TOTUL. În sensul ăsta, e strict un sistem totalitar. Șiretlicul e simplu: iei un pumn de abstracțiuni logico-lingvistice (pe care le echivalezi cu realitatea) și le arunci în caruselul unei încâlcite consecuții logice, pseudo-aporetice. Pornind de la acești atomi logici poți scrie un milion de tratate deductive, fiindcă te ocupi, la urma urmelor, cu pure abstracțiuni. Și fiindcă totul poate fi dedus intelectual, printr-un truc sau altul, Hegel asasinează transcendența, lucrul în sine (originea inefabilă a lucrurilor) și, finalmente, misterul ireductibil al lumii.

Revelația majoră a hegelianismului ar trebui să fie istoricul, devenirea, procesul. Conceptul de proces este, însă, un travesti al reificărilor, un erzaț al procesului real, care e lipsit, în mod fundamental, de orice fixitate. „Lucrurile“ care intră în proces sunt, fundamental, vide. Procesul este o curgere, iar curgerea este o curgere a curgerii. Ca atare, el este dincolo de logică și limbă. Orice abstracțiune e ratarea completă a țintei. Dar fiindcă nu avem decât cuvinte pentru a comunica, voi spune câte ceva.

Nu există nici un „ceva“ pe care să pui mâna, nimic rigid, nimic fix, nici o abstracțiune (care, prin natura ei, e ceva determinat-rigid). Procesul este jocul unor energii contrare, care își coaparțin indisociabil. Nu pot fi luate decât împreună și în nici un caz ca „ceva-uri“ statice determinabile (sau co-determinabile). A încerca să le examinezi separat sau în înlănțuirea lor (ceea ce e totuna, subreptice, căci le presupui ca distincte, indistincte etc.) este opusul înțelegerii procesului. „Părțile“ vin împreună în proces și, fiindcă vin împreună, nu sunt deloc părți. Și faptul că ele devin una, sau că „un ceva“ devine indistinct cu un „alt ceva“ nu îl salvează deloc pe Hegel, pentru că „ceva“ poate deveni indistinct cu „alt ceva“, doar dacă presupunem, de la bun început, chestii precum „ceva-urile“ separate sau neseparate!

Ca atare, la Hegel, asistăm la o uriașă succesiune rapidă de la o fixitate la alta, de la „un ceva“ la „alt ceva“. Jocul e cam așa: Hegel determină ceva-ul abstract (că-i spune „real“ sau „abstract“ e totuna), care implică automat alt ceva-ul (alteritatea, contrariul), rămânând, totuși, acest „ceva“ care e, dar fiind și propria negație, căci implică, cum am văzut, „alt ceva-ul“; dar „alt ceva-ul“ e negat tocmai prin faptul că „ceva-ul“ este „ceva“, și atunci „ceva-ul“ își neagă negația etc. Această arborescență pur abstractă poate fi continuată cât vrei și este de o previzibilitate letală. Problema apare doar din cauza faptului că, atunci când încerci să fixezi unul dintre momente, momentul face explozie. Vrei să pui în cușcă un moment care nu există. Momentele, părțile, determinațiile, pur și simplu, nu există deloc, într-un proces veritabil. Altfel procesul n-ar mai fi proces, ci o succesiune de părți, un ocean de separații și non-separații, ceea ce e o absurditate. „Momentele“ nu au nici un fel de inerență, substanțialitate sau determinație, ci sunt vide. Așa-zisa succesiune e o curgere. A încerca să vorbești de transformarea, devenirea, succesiunea „momentelor“ e a le presupune, a priori, ca existente, ca fiind „un ceva“. Or, procesul tocmai asta implică: că n-are părți! Ca atare, nu există nimic care să devină, care să se transforme, să se schimbe etc. N-are nici o importanță că „ceva-urile“ intră într-o dialectică, într-o devenire, într-o istorie etc., ele rămân „ceva-uri“ fundamental statice. Procesul e dincolo de logică și limbă. Abstracțiunile nu fac decât să încerce să-l bată în cuie prin tot felul de structuri, aparent și amăgitor, dinamice. Cuvântul „proces“, oricât de „în mișcare“ ar părea, e tot ceva static, fiindcă cuvintele îngheață lucrurile. Ceea ce e dinamic nu poate fi prins în cuvinte, la fel cum nu poți prinde apa cu degetele.

Firește că Hegel echivalează ființa (a fi-ul) cu ființarea („ceva-ul“ care există), iar ființarea este un ceva determinabil (nedeterminația e tot o determinație la Hegel). Ca atare, prin Hegel, confuzia dintre termeni e stăpână.