Poeme de odinioară

Fără tine…

Clipele bat rar, tot mai rar.
Șoaptele noastre au gust de formol;
Fără tine, aș putea să dispar;
Va rămâne o rană pe scaunul gol.

Viața, îmi spui, e o călătorie ciudată,
Cu un tren fără roți, fără șine,
Din care poți coborî o singură dată,
Să iei o cană de apă din gălețile pline.

Am albit. Avem insomnii. Tresărim;
Parcă se-aud voci uscate la ușă.
Aprinzi lampa, te întrebi mai trăim?
Noaptea plutește pe un râu de cenușă…

Sunt gata de osândă

Dă-mi coapsele, să le sărut, dă-mi sânii,
Să-i ocrotesc, dormind în palma mea!
Oprește ceasul… Tremur, ca păgânii,
Când pleacă la prădat prin iarna grea.

Dă-mi mierea caldă de la subțiori,
Să mă înec în ea, cum se îneacă
Drumul trădat cândva de călători
Și vorbele ce-ai învățat să tacă.

Abandonează-ți trupul, patul cântă,
Răvășitor, în albul lui mirat.
Lampa s-a stins, sunt gata de osândă,
Sângele meu e bun de secerat…

Îmbrățișați, vom traversa imperii
De flăcări izbucnind din faguri moi
Și, de va ninge iar, să nu te sperii,
Dă cu un secol ceasul înapoi…

Ne vom desfrunzi

Și ne vom desfrunzi, îți spuneam,
Ni se vor scutura crengile, toate,
Ape negre vor năvăli din demult,
Pașii vor dibui poduri surpate.

Du-ți palmele la ochi, să nu vezi
Cum fumegă zăpada prin cartier,
Cum cerșetorul își unge rănile
Pe un ziar tipărit pe lespezi de cer.

Ne clătinăm între ani, între clipe,
Pozele le-am pus la păstrat în sertar,
Călătorim cu același tramvai obosit,
La serviciu, ne salută același portar.

Urcăm, coborâm, cercul se-nchide.
Cafeaua, și ea, de tot mai amară.
Poștașul ne vestește că, în blocul vecin,
Un mort a înviat și a cerut o țigară…

Singurul visător

Tu cauți drumul ce nici nu există,
Drum care, speri, duce în viitor.
Banii de plată i-ai legat în batistă,
Ai ferecat poarta cu vechiul zăvor.

Ai îmbrăcat o cămașă subțire,
Să simți provocarea vântului lin,
Freamătul cerului pulsând în neștire;
Ai pus în raniță și pâine, și vin.

Și umbra ai pus-o, să-ți țină de cald,
Ai șters oboseala de pe ziua de ieri.
Plecarea ta stă rezemată de gard,
Se teme de posomorâții hingheri.

Unde-ai să mergi? Despre ce viitor
Vorbești tu? Nu vezi, ești atât de bătrân!
Oasele tale sunt pline de iarnă,
Ai rămas singurul visător din cătun…

Nu ne pasă

Viscolul și-a rezemat fruntea de geam.
A nins toată noaptea, îmi spui.
Aici vom rămâne o mie de ani,
Obosite, clipele au gust amărui.

Până când, robitori, ne-om iubi?
Trupul tău dă semn de iertare,
Își pune noi aripi de dor, aurii,
Prin sângele meu e gata să zboare.

Suntem încă întregi. Ne cerșim.
Setea ne îmbie cu o cană de apă.
Nu ne pasă, iată, din ce parte venim,
Nunta promisă va putea să înceapă…

Am hainele triste

Sunt singur și am hainele triste,
Nu le pot îmbrăca, să ies la paradă.
Femeia, căreia i-am dat întâlnire,
A renunțat demult să mă vadă.

Poștașul, și el, e nefiresc de bătrân,
Numără scările, dibuie soneria,
Scotocește prin hârtiile lui,
Mă somează să îmi achit, naibii, chiria.

Îmi spune că afară e iarnă,
Uite, ți-am adus câțiva nori;
Când mi-e frig, îmi încălzesc mâinile
La flacăra acestor întârziate scrisori.

Sunt singur și am hainele triste,
Nu le pot îmbrăca, să ies la paradă.
Femeia, căreia i-am dat întâlnire,
S-a îndrăgostit de un om de zăpadă…