Memorii raționale

Virgil Nemoianu, „Arhipelag interior. Eseuri autobiografice”, în vol. „Opere”, 10, Editura Spandugino, București, 2018, 680 pag.

Reeditat după aproape douăzeci și cinci de ani, într-o foarte elegantă serie de autor, și integrat, cu un al doilea volum, într-o construcție autobiografică și mai amplă, Arhipelag interior de Virgil Nemoianu se compune din capitole scrise la date diferite și separate de linia adâncă a Revoluției din 1989. Cronologia scrierii nu o urmează neapărat pe cea a desfășurătorului biografic. Primul capitol, Familia mea, a fost redactat în mai 1993, următorul, Portret de bunic, în vara lui 1985 și în 1990-1991; și tot astfel. Atunci când sunt datate și ne oferă prin asta un indiciu, părțile ce alcătuiesc întregul nu par să fi fost dezvoltate „linear” și în suită, ci mai degrabă „concentric”, în cercuri tot mai mari de experiență reproiectată, de la anii copilăriei și până la cei ai maturității descoperind (la figurat, dar și la propriu) o Americă a cunoașterii. În cuvântul său introductiv, autorul spune chiar că e vorba de „bucăți, episoade, unități separate”, nu de o narațiune propriu-zisă. Și totuși capitolele se leagă foarte bine, paginile constituind, într-un mod tot mai evident, o carte specifică a formației moral-intelectuale.

Nemoianu o ia de la originile familiei sale, căreia îi urmărește tacticos ascendența, pe versantul matern și pe cel patern; și profită de cronica familială, pe mai multe generații, pentru a-și plasa observații de „stilistică socială” și de diferențe mentalitare între bănățeni și regățeni, iar în interiorul arealului vestic, între un pol rațional-iluminist și unul htonic-religios. Cărturarul face așadar din materialul propriei vieți un teren de studiu, aceasta presupunând o privire deloc concesivă și indulgentă asupra celor din jur. Chiar și figurile cele mai apropiate (mama, tatăl, bunicii, frații) au parte de portretizări nuanțate, făcute cu o anumită „răutate” de un observator implicat ce ține, înainte de orice, la exactitate. Diferența față de memorialistica sentimentală este izbitoare. Nemoianu e aproape fascinat de un model idilic al societății, al comunității și al familiei, dar nu este nimic „idilic” în felul în care el își reproiectează episoadele copilăriei, petrecute într-un deceniu oricum convulsionat și tragic, cel al anilor 1940. Autorul-personaj face parte din generația „șaizecistă” și editorial, și prin anul nașterii: este printre cei care erau copii la instalarea deplină a comunismului, în 1948. Familia sa oferă mai multe exemple de „dușmani ai poporului” în noua orânduire, iar secvențele cu arestări și anchetări sunt traumatizante în „directul” și în consecințele lor. Memorabilă este figura tatălui, conturată în ambele contexte macro, în vechiul și în noul regim. Omul de acțiune și de relații înalte, întreprinzător și bon viveur, devine un biet tolerat în anii socialismului, tremurând pentru soarta familiei sale. Dar chiar și în evocarea acestui caz dramatic, Nemoianu nu devine sentimental și compătimitor cu epitete, ci își păstrează curiozitatea intelectuală și capacitatea analitică. Ca și pentru generația bunicilor, și la cea a părinților, totalitarismul comunist are un paradoxal efect emancipator, femeile asumând un rol nou și ieșind din condiția de servitute a patriarhatului tradițional. Și mama, și bunica ies întărite din teribilele experiențe prin care familiei îi este dat să treacă. Ele vor conduce de acum destinele amenințate ale celor de același sânge, în timp ce vechea figură de autoritate incontestabilă, tatăl omnipotent și decident, decade într-un rol marginal și într-o condiție de obediență. Dârzenia acestor femei, abilitatea lor extraordinară în cele mai mizerabile secvențe și contexte ale epocii, strategia lor de rezistență și supraviețuire salvează familia, în ceea ce s-a putut salva în anii 1950 în sfera vechii clase a burgheziei. Casa din Floreasca se împarte între chiriași, proprietarii de drept coabitează cu aceștia și își fac reciproc viață grea; la țară, la Borloveni, bunicii s-au retras ca și cum menținerea în „cercul restrâns al vieții particulare” i-ar fi făcut transparenți, invizibili, uitați.

Copil, Virgil Nemoianu e învățat să spună una acasă și alta la școală, să fie disimulant. Discursul dublu va fi însușit la perfecție, ceea ce nu-l va feri de riscuri pe învățăcelul supraviețuirii în comunism. Orice ar face, orice ar zice, el este diferit în ochii tovarășilor din sistemul deja înșurubat și bine pus la punct. Mai târziu, în anii liberalizării de la finele epocii Dej, va putea să-și afișeze această diferență și să caute prietenia altor „reacționari”: oameni cu totul speciali precum „cerchiștii” sau personalități flamboaiante din propria generație ca Toma Pavel sau Marin Tarangul. Dar această libertate de asociere va avea, la vârsta tinereții, un preț: anticomunistul Nemoianu nu mai e un outsider, ci un insider, și, angajat o vreme la „Contemporanul” lui Ivașcu, scriind uneori la „Scînteia” și alteori la „Luceafărul” lui Eugen Barbu, va intra la finele lui 1968 în Partid. Începând o carieră universitară, devenind asistent în 1964 și apoi lector, protagonistul iese din lumea consumatoare de energii și de prestigii a gazetăriei, păstrându-și însă relațiile. Cu sinceritate tăioasă, neconcesiv nici cu alții, nici cu sine însuși, Nemoianu vorbește deschis despre toate aceste lucruri și fapte, ba chiar și despre convingerile sale de atunci, că un comunism în linia Maurer era (ar fi fost) benefic. Și mai riscantă este paralela între fascism și comunism, pe care Nemoianu o face la diferite vârste și trepte de experiență și cunoaștere, auto­co­rectându-se în timp. Abia stabilirea în America îi va schimba perspectiva: „Să rezum. În toată adolescența și în anii mei de tinerețe am socotit că, fie într-o măsurătoare abstractă, fie în una concretă, fascismul este preferabil comunismului. Îmi spuneam: cum, oare ce ființă rațională ar putea nega adevărul că viața în Portugalia lui Salazar e mai omenoasă și mai acceptabilă decât cea din România lui Gheorghiu-Dej? Abia după contactul cu America și după instalarea acolo mi-am modificat poziția, socotind acum că fascismul și comunismul se cuvin a fi judecate prin structurile lor și în consecință cam la același nivel, în aceeași categorie, chiar dacă de la un deceniu la altul, de la un loc geografic la altul se pot descoperi diferențe. Aceste lente și nespectaculoase deliberări și răsturnări lăuntrice au continuat însă. Astăzi – poate și fiindcă comunismul nu mai constituie un pericol nemijlocit – mi se pare că totuși el era mai rațional și mai acceptabil (prin sublinierea social-economicului) decât o categorisire a oamenilor pe baze biologice” (pp. 262-263). Fragmentul citat e din 1992-1993, la câțiva ani de la căderea regimurilor comuniste în Europa de Est.

Cele mai interesante pagini din carte sunt tocmai acelea în care autorul, pornind de la experiențele sale biografice, construiește diferite ipoteze intelectuale și modele teoretice, într-un mod rațional, nu sentimental. Felul în care se obiectivează Nemoianu, spre deosebire de mulți memorialiști autohtoni, este aproape frapant. Privindu-și detașat propriul parcurs, el observă, corect, că este cu generația sa legat de trecut mai ales prin „memoria și narațiunea părintească”; iar dacă Borloveniul era un „substitut al trecutului, al lumii Biedermeier”, revenirea în Gara de Nord, în Bucureștiul descris cu o anume fervoare, îl conecta la o civilizație „plină de progres”. De la „cuibul” rural al identității profunde la plecarea spre America tuturor posibilităților: problema principală a acestor eseuri autobiografice este aceea de a include și a păstra experiențele făcute de un om întreg, de a le pune în categorii și a le stratifica într-o multiplicitate interioară. De aceea, aproape fiecare experiență lăsată în urmă este „confruntată” într-un fel sau altul cu celelalte și, astfel, actualizată, intensificată și resemnificată.

Nu e vorba de succesiunea episoadelor trăite, narate ca atare, ci de capacitatea subiectului de a se detașa de ele și a le integra reciproc, putem conchide, odată cu primul și cel mai bun volum din această neobișnuită operă memorialistică.

Viață nouă

Dacă primul volum din Ar­hi­pelag interior, memorialistică sub formă de „eseuri autobiografice”, se încheia cu plecarea familiei Nemoianu (soț, soție, copil mic) în America, intenția auto-mărturisită fiind aceea a rămânerii definitive acolo, volumul al doilea se axează tocmai pe noua viață, americană. O primă experiență fusese făcută cu câțiva ani mai devreme, când Nemoianu își luase, foarte rapid, un doctorat în Statele Unite, ajutat fiind de relațiile lui sociale din România, în faza de ușoară liberalizare a regimului și a învățământului când ministru era Malița. Atunci încă, numele în afirmare al tânărului teoretician literar și universitar conta într-o așa măsură în spațiul autohton, încât Nemoianu ezitase și, până la urmă, respinsese ideea exilului. Ar fi trebuit să o ia „de la zero”, își spunea el la întoarcerea din America în România, amarnic regretată imediat, și anume în iulie 1971, când sunt lansate faimoasele Teze. Perioada următoare este una foarte chinuitoare, întrucât Nemoianu trebuie să joace simultan pe două planuri: să-și pregătească a doua plecare, de data asta definitivă, și să câștige încrederea decidenților din sistem, tocmai pentru a putea pleca, oferindu-le garanții (false) că se întoarce. Un joc complicat și periculos, cu impact dramatic, de obicei, asupra celor din familiile exilaților rămași în țară, dincoace de Cortina de Fier, într-un regim totalitar.

Nemoianu joacă atât de bine „teatru”, în rolul intelectualului de nădejde, încât (și cu sprijinul unor colege din minister) el are o a doua șansă – imensă – de a pleca în America alături de soție și copil, după ce un stagiu britanic, în cursul căruia fiul lor Martin se născuse, îi lăsase mai degrabă amintiri amare. Au rămas însă în țară, la dispoziția autorităților, părinții (și ai lui, și ai ei), ceea ce l-a făcut probabil pe exilat să nu se lanseze într-o publicistică explicit anticeaușistă la „Europa Liberă”. El va ajunge contributor aici și la diferite publicații ale exilului românesc, însă linia colaborărilor sale va fi una preponderent profesională. Nemoianu, deși foarte apropiat de figuri importante ale postului de radio (Vlad Georgescu, în primul rând, căruia îi face un emoționant portret), alege tocmai o carieră academică prin raportare la care problematica epocii Ceaușescu se estompează. Sub acest aspect, diferența dintre volumul I, cel „românesc”, și volumul al II-lea, cel „american”, este semnificativă. Chiar dacă tematica românească nu dispare complet, ea fiind implicată în proiectele lui Nemoianu, are loc o deplasare a centrului de greutate, antrenând reconfigurarea întregului plan, la suprafață. Abia acum, structura de profunzime a gândirii și a scrisului poate apărea în deplină libertate și transparență. Ieșit din complicatul joc cu măști din România lui Ceaușescu, intelectualul încă tânăr se reinventează, manifestându-se, în sfârșit, după voia lui, nu a altora.

un al doilea motiv pentru care Nemoianu urmează o traiectorie destul de diferită de a altor exilați români este de găsit în chiar diferențele dintre exilul în America și cel în Europa, în Franța mai ales, unde era mai greu, dacă nu imposibil, de găsit o catedră în Universitate, potrivită competențelor celui expatriat. În America, după unele eforturi și emoții, Nemoianu își găsește postul potrivit (va ajunge la 37 de ani de profesorat la The Catholic University of America, până la pensionare), fiindcă în America se poate. „Piața” academică e mult mai vastă, iar o viață de profesor și cercetător se (re)construiește pe teren nord-american. Matei Călinescu, Toma Pavel constituie alte exemple elocvente. Aceasta implică însă o moderare a implicării în subiecte exclusiv românești și, firește, o moderație ideologică, de negăsit în cercurile exilaților mai vechi. Fie că sunt liberali, fie că sunt foști legionari, expatriații hiperactivi ilustrează altă categorie decât cea a unui ins preocupat de propria carieră academică. Nemoianu selectează cu grijă contactele și relațiile, evitându-i în bună măsură pe foștii legionari, iar dintre liberali, apropiindu-se mai ales de marile figuri ale emigrației românești.

E ceva neplăcut ca o „chiverniseală” în felul calculat în care încă tânărul intelectual procedează în spațiul relațiilor sociale. Este foarte atent la poziția în sistem a unuia și a altuia, la convingerile lui ideologice (oricine nu e conservator, ca el, devine automat „stângist”) și, dacă al doilea punct nu-l grevează pe primul, la modul concret în care respectivul îi poate fi de folos în carieră. Pragmatismul acesta sănătos, dar cam meschin, se dublează, în volumul al doilea (cel finalizat după pensionare), de o sumedenie de notații gratuit-răutăcioase, făcute într-un stil pedestru, fără pic de considerație pentru imaginea celor portretizați. Mai ales când vorbește (scrie) despre femei, Nemoianu ajunge la antipodul unui gentleman, înnegrind paginile cu o pană rea și urâtă: „Altă persoană de care m-am atașat scurtă vreme a fost germanista R.A. (memorialistul dă numele întreg, n.m.), pe care eu o cultivam din interes; ea, văduvă sau oricum neatașată, gândea lucrurile sexual și umbla după mine; eu însă cam strâmbam din nas la cărnurile ei fleșcăite (mai ales sânii atârnați în jos) și la fața ce tindea spre senectute (chiar dacă nu ajunsese acolo încă). Într-un fel mi-era milă de ea, mai ales că a căutat sincer să mă ajute. I-am făcut mici concesii.” (p. 394).

Nici bărbații nu ies prea bine… Dar nici paginile în care ei sunt portretizați. Nemoianu nu are, în galeria lui de portrete americane, nici suportul referentului cunoscut, care ne-ar fi putut interesa: „Să pomenesc pe George Gingras, francizant, om care nu publica mai nimic, dar era extrem de bine informat. M-am înțeles bine cu el. Era un holtei, ultra-reacționar în sinea lui, dar extrem de prudent și poltron, în genere timid, cu mâna moale, ca de vierme, sugera impotența sau baremi inhibiția; la bătrânețe a pus pe el mâna o muiere care-l ținea sub control strict. Colegă cu el era Ellen Ginsberg, o vreme și șefă de catedră, femeie bine organizată, civilizată, plăcută la chip, căsătorită cu un evreu gras și cu aer de broscoi, cadru didactic într-o universitate minoră din Pennsylvania”. (p. 471). „Vierme”, „broscoi”, două rânduri mai jos „limbric”: Nemoianu pare să nu-și controleze nici limbajul, nici umoarea, punând pe hârtie, ca într-o târzie defulare, ceea ce nu a putut exprima verbal, în climatul de civilitate, politețe și corectitudine politică al mediului academic american. De aici, poate, și obsesiile lui, două la număr, recurente în paginile volumului al doilea: fixația erotică (un număr incalculabil de femei de diferite vârste par amorezate de Virgil Nemoianu și-i tot fac avansuri) și fixația identității sexuale (un număr apreciabil de bărbați îi par lui V. Nemoianu a fi homosexuali). Odată prins mecanismul acesta de generare probabil compensatorie, cititorul se va amuza urmărind episoadele caracteristice, de-a lungul eseurilor autobiografice.

Dezamăgitoare din această perspectivă, memorialistica lui Ne­moianu își recâștigă altitudinea și chiar sub­stanța intelectuală atunci când autorul se apleacă nu asupra oamenilor, ci a ideilor generale. El e un umanist nu în „concretul” social, ci în planul reflec­ției profunde asupra valo­rilor și reperelor umane, asupra achizițiilor cultu­rale majore, care-l emo­ționează sincer. Un om „de amplă cultură”, un catolic „adânc și solid”, un autor de opere importante într-un domeniu: iată personajele care-l impresionează pe Nemoianu. Mai apropiat de paleo-conservatori decât de neo-conservatori, anticomunist și anti-„stângist”, specia­list de neocolit în discuțiile despre Romantism, cărturar umanist el însuși, autorul este mai impor­tant și mai complex decât acest al doilea volum memorialistic, mai degrabă inconsistent, sub va­loarea primului, și care îl reprezintă prea puțin: mai mult în defectele decât în calitățile sale.

Articol apărut în numerele 5 și 6 din 2019.