Dialoguri despre psalmi

N-am avut niciodată un caiet pentru însemnări, dar mi-aș fi dorit să am, sentiment care mi-a apărut – și se repetă – mai ales spre bătrânețe, când ordinea rigidă a lucrurilor începe să pară mai puțin importantă și în schimb stăruie imaginea câte unei întrebări, apărută nu mai știi când și de unde, pentru că nouă ne trebuie răspunsuri: întrebările vin singure, n-ai nevoie să le cauți. Deci, de unde această revenire bruscă a cărții și titlului ultimei cărți a lui Jean d’Ormesson după ce am început să citesc cea mai nouă carte a Ioanei Pârvulescu, și a cărții în întregul ei, într-o înfățișare grafică neobișnuit de sugestivă și de sărbătorească a lui Mihail Coșulețu? Păi chiar de aici, pot să spun, pentru că volumașul lui Jean d’Ormesson, care n-ar trece de treizeci sau patruzeci de pagini într-o carte obișnuită, se intitulează Un hosana sans fin și, comunicându-i cititorului toate întrebările unei vieți împlinite în sine, nu-i poate comunica nici un răspuns, ci doar un sentiment, cel pe care îl exprimă titlul enigmatic, o stare de bucurie, de împăcare cu toate aceste răspunsuri suspendate și implicate în imnul unei sărbători, care nu este o jubilație, ci mai mult decât atât, o acceptare înțeleaptă și calmă. Cred că această stare este aceea a psalmistului pe care ne-o tot explică specialiștii și care nu poate suplini totuși lectura unui psalm, dacă este să mă raportez la cuvintele unui mare intelectual ( cel care a folosit Enciclopedia lui Diderot și d’Alembert, interzisă de biserică, în celebrele sale prefețe la Minee), episcopul Chesarie al Râmnicului, în una din ultimele sale scrieri, Prefața sa la Psaltirea din 1779: „Psaltirea ceia ce au fost o scară a minții cu care părinții cei vechi cântându-o, să râdica la ceriu”. De fapt, autoarea însăși ne spune acest lucru când citează „psalmii” lui Macedonski care nu sunt mistici, ci sunt exact cum îi descrie: „deschid un dialog”.

Cartea Ioanei Pârvulescu este o antologie comentată (o „pseudo-antologie” spune d-sa în precizarea care deschide volumul) despre felul în care apare rugăciunea, ruga, căutarea pe care o presupune această stare de deschidere spre ceilalți, și implicațiile ei în viața și/sau opera celor 37 de mari scriitori aleși într-o selecție personală, desigur, de la Homer la Toni Morrison; dintre cei 37 de scriitori 16, aproape jumătate, sunt români și nu mi s-a părut că le stă rău în vecinătatea celorlalți. Implicația subtitlului este inconturnabilă în parcurgerea volumului pentru că, deși este vorba de o relație de un tip privilegiat și solicitant, nu este vorba de un fior mistic și dintre cele trei variante de motto puse pe clapeta primei coperte (Cioran: „Este impersonal tot ce nu este rugăciune. Tot ce nu este rugăciune nu înseamnă nimic”; Kafka: „Scrisul ca formă a rugăciunii” și Vl.Ghika: „Rugăciunile sunt chiar mai secrete decât infamiile, și le dejoacă”) cred că cea a lui Kafka reprezintă cel mai bine spiritul cărții sau, desigur, în acest spirit am fost adus să citesc cartea Ioanei Pârvulescu în luna care chiar mi-a fost necesară ca să o citesc.

Prins și încătușat de textele unor clasici pe care îi revelă autoarea, precum Lucrețiu sau Vergiliu, sau ale unui Athanasius Kircher, „ultimul om care știa tot” și care preconiza cinematograful, a izolat microorganisme sau descifrat hieroglifele înaintea lui Champollion și care a gândit că legile armoniei grupează împreună poezia, muzica și matematica, spații în care nu poți circula cu bocancii în picioare, n-am observat prea curând că de fapt în domeniul autorilor români se găsesc elementele cele mai importante pe care Ioana Pârvulescu ni le pune înainte ca să ne pătrundem de ele, luminându-ne. Sau așa mi se pare! Deschiderea minții care consună cu deschiderea sufletului au ca rezultat, chiar în cazul unor autori binecunoscuți, ba chiar și puțin demodați în ierarhiile noastre exclusiviste, o recuperare pe care n-o pot plasa decât în sfera acestei „rugi”, deschideri sau iluminări; căutarea și lectura Ioanei Pârvulescu eliberează statura clasică a gesturilor, faptelor, versurilor lui Alecsandri de pildă, și nu în zone umbrite abia acum aduse în lumină, ci chiar în strălucirea lor originară, ca în manualele pe care le-ar fi folosit bădița Vasile dacă le-ar fi avut, când l-au luat cu arcanul. Mă emoționează textul Ioanei Pârvulescu deși e vorba acolo de o beatificare anunțată, de un eveniment festiv, adică de proclamarea regatului în 1881 la care Alecsandri este împiedicat să participe de ploi furioase care au rupt linia ferată; dar nu l-au împiedicat pe poet să ceară anonimatul pentru versurile sale scrise pe melodia lui Hübsch, la imnul național („lumea îi va spune însă imnul regal” precizează autoarea) pentru că nu era o poezie, ci imnul național, „iar dorința i-a fost îndeplinită”: cum, numai un secol și jumătate a trecut de atunci? Atât de mult ne-am schimbat? Dar autoarea este și profesor, de ce mă mir, pentru ea și pentru cei ca dânsa învățăturile au un sens și ea citează pe Maiorescu care, în jurnalul său, descrie biroul poetului unde se afla un tablou cu bătrânul Alecsandri ținând în mână un document pe care scria cu chirilice: „Pe Dumnezeu și pe părinți să nu uitați. Epitrop și chizăș să nu vă faceți. Să fiți credincioși patriii și neîmpotrivitori ocârmuirii. Trebile de astăzi să nu le lăsați pe a doua zi. Pe săraci să-i miluiți”.

Mă uimește și mă bucură ce întinse și sigure cunoștințe are autoarea în spațiul literaturii române și dacă e vorba de basmele lui Creangă, și de poeziile lui Eminescu, când lasă în folclor să iasă la lumină cruzimea ine­rentă a personajelor, potrivit cutumelor milenare, pentru că personajele basmelor sunt tipuri supraisto­rice, eterne, dar și delicata rugăciune a lui Emi­nescu intitulată Nădejde și-ntărire, din 1879, cu pătrun­zătoarea ei melodie interioară. De fapt, constat citind a doua și uneori a treia oară cartea Ioanei Pârvu­lescu, că avem a face cu un manual de lecturi particulare sau mai bine zis de lecturi cu totul deosebite, de tipul despre care Rosny-ainé a scris undeva: „Lire, ce n’est pas une lecture… il faut s’arrêter, y revenir” etc. căci gândul nu nimerește de la început litera care-i deschide porțile, o cântărește, o aproximează, pune într-o relație specială versuri care nu păreau să o aibă (Ion Pillat e pomenit la Eminescu, nu Eminescu la Ion Pillat) și formulează adevăruri evidente după ce ni le-a revelat, cum ne arată că tragicul nu este întotdeauna măreț: „Eugen Ionescu compune deocamdată poeme din aceeași gamă, care conturează o lume mică, cu un tragic care nu încape între limitele ei” sau „Imaginea Dumnezeului mic, suficient de îndrăzneață ca să valideze un poet mare, contrazice literatura mistică”. Cum spuneam, uneori asiști la o adevărată lecție de literatură, cu trimiteri bibliografice și evidențieri pedagogice: „Cum observă criticul Lucian Raicu, scrisul său e bazat pe o paradoxală noutate a constanței: «Ionesco nu se repetă. Ionesco nu evoluează» (p.213: „Sforile fac din om o jucărie a sorții care se mișcă caraghios și mecanic prin viață, așa cum îi comandă păpușarul invizibil”). Tristețea lumii lui Ionesco are ceva „din tristețea basmelor lui Andersen sau Oscar Wilde” căci, ca și la Creangă, basmele adevărate sunt crude și triste.

O singură și foarte modestă observație am a face la una dintre afirmațiile colegei mele, și o fac pentru că în perspectiva personalității lui Macedonski și a psalmilor e importantă: nu este adevărat, istoric vorbind, că „Macedonski nu a avut niciodată bani” (p.170). A avut, și de aceea a suferit atâta de lipsa lor, și a putut să ceară bani, pentru că a și dat când a avut. Biografia sa a fost atent reconstituită de Adrian Marino: în 1869, când moare pe neașteptate generalul Macedonski, rămâne un rest din averea familiei tânărului Alexandre de Macedonski, cum semnează pe pașaport, și poate pleca la vagi studii în străinătate unde vede Austria și Italia, și tipărește pe banii lui un ziar, „Oltul”; aici a publicat prima versiune a voiajului său la Ischia, Pompei, Sorrento ș.a. De altfel, în mai 1873, când publică poezia antidinastică 10 mai, speriat de mama sa că ar putea fi arestat, se urcă imediat pe un vapor și pleacă pe Dunăre, spre Austria. A fost apoi numit de liberali în posturi politice, în 1876 director al prefecturii jud.Bolgrad și locțiitor al prefectului, dar va trebui curând să demisioneze pentru că se lua prea în serios și ataca nu numai pe inamicii politici, ci și pe „amici” etc. Dar asta nici nu mai e literatură, e simplă biografie, și acest domeniu este impur, cum bine știm. Ne rămân psalmii…