Ludmila Ulițkaia: „Scara lui Iakov” e un roman pe care trebuia neapărat să îl scriu

La începutul lunii ianuarie a acestui an, via email, doamna Ludmila Ulițkaia a acordat un interviu în exclusivitate pentru revista „România literară“. Discuția a plecat de la cea mai recentă și cea mai complexă dintre cărțile scrise de marea autoare din Rusia, Scara lui Iakov, volum publicat în limba română la finele anului trecut, la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“. Aici, în această colecție, de altfel, L. Ulițkaia are o serie de autor.

Cristian Pătrășconiu: Ce ați simțit cînd ați scris ultimele rânduri la Scara lui Iakov? Cum a fost atunci?

Ludmila Ulițkaia: A fost o eliberarea uriașă. Conform cu natura mea, eu, mai degrabă, sunt un sprinter decît un alergător pe distanțe lungi și, de fiecare dată cînd intru în astfel de aventuri (așa cum e aceea de a scrie o carte mare), înseamnă că romanul deja clocotește în mine și cere ca eu să fiu neapărat în priză, să particip la el, să fiu acolo. Acesta este un efort de lungă durată – nu este vorba numai de un an – și presupune o viață care este greu de suportat: la suprafață se pare că nimic nu este schimbat; eu îmi îndeplinesc toate obligațiile pe care le am față de familie și față de prietenii mei, dar viața reală este ca și cum ar fi fost mutată pe un al doilea plan, în vreme ce noua mea viață reală, din prim-plan, este romanul care nu îmi dă drumul nici măcar o clipă, nici măcar în timp ce dorm.

De fiecare dată cînd termin un roman mare (spre exemplu: Daniel Stein, traducător sau Scara lui Iakov), eu, la modul foarte serios, îmi promit mie însămi că niciodată nu voi mai scrie un roman. Din această pricină, mă alint spunîndu-mi că Scara lui Iakov va fi ultimul meu roman mare. Și vă spun, dar este un secret, că anul trecut, în 2018, am scris o piesă de teatru și cinci povestiri. Așadar, deocamdată, pare că nu mă așteaptă nici un roman în viitor.

C.P.: Poți să fii fericit după ce ai terminat de scris un roman?

L.U.: Da, categoric, da. Fericit și epuizat, stors pe dinăuntru.

C.P.: Ați vrut să scrieți această carte – Scara lui Iakov – mai mult decît pe oricare alta dintre cărțile dumneavoastră?

L.U.: Foarte probabil că da, așa au stat lucrurile. Deși trebuie să vă spun că sufletul meu ardea cu aceeași intensitate și atunci cînd am început să scriu romanul Daniel Stein, traducător. Am avut la îndemînă, așa cum mi s-a părut mie atunci, un mesaj foarte important și tocmai eu trebuia să îl trimit în lume, să îl fac public. Nu doar o singură dată atunci cînd lucram la Daniel…, cînd mă izbeam de tot felul de probleme la acest roman, m-am întristat că nu există pe lume un alt om, bărbat, foarte bine educat și mai deștept decît mine, care ar fi făcut această carte mai bună decît cea pe care am făcut-o eu. Însă un asemenea om nu s-a găsit – și, în aceste condiții, nu am avut de ales și am fost nevoită să mă apuc eu.

Cît despre romanul Scara lui Iakov, nimeni de pe lumea aceasta nu cred că ar fi putut să scrie această carte, fiindcă ea este bazată nu numai pe ceea ce se află în imaginația mea, ci și pe propria mea istorie genetică: deoarece fiecare dintre personajele descrise în acest roman sunt înaintașii mei direcți, rudele mele.

C.P.: Putem să spunem că Scara lui Iakov este cea mai personală dintre cărțile dumnea­voastră? Cea mai, să îi spunem așa, intimă?

L.U.: Din nou, probabil că da. Pare că eu aparțin speciei acelor autori care, de fiecare dată, pornesc, atunci cînd scriu o carte, de la suferințele lor de viață, de la experiențele lor personale sau de la experiențele oamenilor foarte apropiați. Eu inventez, de fapt, destul de puțin atunci cînd scriu. Pentru că viața îmi oferă niște scenarii atît de complexe și de neașteptate pe care mintea omului poate că nici nu le-ar fi putut inventa. Cum spuneam, inventez foarte puțin dar, pe de altă parte, mă uit destul de atent în jurul meu…

C.P.: Unde sunteți dumneavoastră, doamna Ulițkaia, în Scara lui Iakov?

L.U.: Bineînțeles, Nora. Dar, cînd fac această apreciere, nu vreau să spun că eu sunt…eu. Nu 100% Nora. Însă multe dintre întîmplările și trăirile prin care viața o conduce pe Nora sunt intim legate de viața mea personală.

C.P.: Ce a fost cel mai greu/ cel mai pro­blematic să faceți în raport cu acest roman?

L.U.: Aș numi-o problema perspectivei, a distanței. Este ceva comparabil cu situația în care se află cineva care traduce dintr-o limbă în alta: să traduci cît se poate de aproape de textul original sau să creezi, în altă limbă, un text apropiat de textul prim, în ceea ce privește sensul. Propria mea viață nu trebuia să mă perturbe; eu am fost nevoită să mă distanțez de ea și să parcurg această cale, în carte, din punctul A în punctul B, dar într-un mod rațional, așa cum ar fi făcut-o personajele mele, în funcție de contextul în care ele au trăit, de caracterul lor și de motivațiile lor. Există o diferență remarcabilă între biografie și autobiografie. Această diferență a și fost, de altfel, cea mai mare problemă – să ies din limitele pe care mi le-ar fi impus autobiografia.

C.P.: Când v-ați întâlnit cu acest roman? Cum a ajuns el la dumnea­voastră sau dumnea­voastră cum ați ajuns la el – în așa fel încât ați știut că trebuie neapărat să îl scrieți?

L.U.: Este o poveste în bună măsură uimitoare. În casa mea, într-o mapă care stătea într-o comodă, se aflau scrisorile răposatei mele bunici. După ce ea a murit, le-am găsit acolo și mi-a sărit în ochi data primei scrisori – este vorba despre anul 1911. Nu am citit imediat aceste scrisori – și nu am ales inițial aceasta fără un motiv clar: mă temeam, de fapt, ca nu cumva din fiecare scrisoare să vină spre mine vreun secret ascuns. Dar, atunci cînd a venit anul 2011, mi-am reamintit despre aceste scrisori și am decis, cu orice risc, că un soroc de 100 de ani este suficient ca să mă apăr de orice fel de traumă posibilă. Acolo, în acea mapă, era corespondența dintre bunicul și bunica mea.

Traume, desigur, am suferit. Dar ceea ce a fost și mai pregnant în ceea ce era acolo, dincolo de orice traumă, a fost descoperirea omului extraordinar, a bunicului meu Iakov. În familia mea, niciodată nu se vorbea despre el. Și acum, odată cu lectura acelor scrisori, am reușit să înțeleg această tăcere îndelungată. În conflictul care a durat zeci de ani și care a impus această tăcere, după lectura scrisorilor, eu m-am alăturat lui, din tot sufletul meu. Cu timpul, la rece gîndind, am găsit și motivele pentru care rudele mele l-au trădat: de frică, de teamă, de lașitate. Deși am înțeles de ce rudele mele au făcut una ca asta, nu am putut să le justific alegerea pînă la capăt. Însă, în fața mea a apărut o întrebare: și tu, cum ai fi procedat tu însăți? Ce aș fi făcut eu în acel context? Societatea noastră a fost lovită de această boală puternică, o boală care a atins lumea, de sus pînă jos, aproape fără nici o excepție. Nici în zilele acestea nu pot să spun că această boală, atît de adînc înrădăcinată, bazată pe frică și pe lașitate, ar fi trecut…De aceea am și scris despre o persoană căreia, nici intelectual, nici în sens fizic, nu i-a fost frică. Fotografia bunicului meu din dosarul său de deținut (din față și din profil, cu capul tuns chel, cu buzele sever strînse) este pusă pe perete, chiar deasupra biroului meu. Am obținut această poză din arhivele KGB-ului atunci cînd am început să lucrez la această carte și cînd am depus o cerere pentru a vedea ce conține dosarul bunicului meu. L-am primit.

De fapt, nu era vorba că voi scrie bine sau că nu voi scrie bine acest roman. Important pentru mine a fost ca acest roman să fie scris.

C.P.: Scara lui Iakov a fost primită așa cum se cuvine, așa cum v-ați dorit să fie primită? Mă refer, deopotrivă, la ediția originară, în limba rusă, și la traducerile acestui roman.

L.U.: Da. Romanul a fost primit, atît de cititori, cît și de critici, foarte bine. Nu m-am așteptat la așa ceva, nu mă bazam pe o asemenea primire emoționantă. Din cînd în cînd vin la mine oameni care îmi spun că acest roman i-a ajutat să își lămurească propria lor istorie a familiei, precum și natura relației dintre viața lor privată și stat.

C.P.: Care a fost cea mai neobișnuită reacție (în orice sens veți considera acest termen de „neobișnuită“ – șocantă, spectaculoasă, plăcută…) pe care ați înregistrat-o în legătură cu această carte?

L.U.: Nu aș putea să spun…

C.P.: Ce rol au jucat în arhitectura acestei cărți cei din familia dumneavostră, rudele dumneavoastră?

L.U.: Familia mea este una foarte potrivită pentru un scriitor: soțul meu este pictor, unul dintre fiii mei este muzician, altul – deși nu este muzician – este foarte foarte isteț și cu el este mereu interesant să întoarcem lucrurile pe toate fețele. Susținerea de la ei a fost una moderată; în plus, fiecare era ocupat cu treburile sale, încît m-au lăsat să lucrez. Iar soțul meu privea cu multă înțelegere evadările mele de acasă atunci cînd eu simțeam că trebuie să plec pentru a lucra în deplină singurătate.

C.P.: Poate o carte să ajute pe cel sau pe cea care o scrie să se înțeleagă mai bine, să își înțeleagă viața mai bine? Cum v-a reordonat (și, desigur, dacă v-a reordonat) viziunea despre viață și despre sine Scara lui Iakov?

L.U.: O, da, desigur. Trebuie să spun că această muncă asiduă – de un an, doi, trei – la un roman lasă urme numeroase și îl schimbă foarte mult pe scriitor. Mi se pare că după fiecare roman al meu era ca și cum aș fi fost un pui care ieșea din propria-i găoace. Mă simțeam schimbată, lumea întreagă mi se părea schimbată. Așa și în cazul acestei cărți.

C.P.: Unul dintre personajele dumneavoastră se referă la un fel de „știința vieții“. Ce este / care este „știința vieții“ pentru dumneavoastră, Doamnă Ludmila Ulițkaia?

L.U.: Încă din vremea copilăriei îmi plăcea foarte mult să învăț. Dar nu am învățat să cînt la pian, deși am bătut mult timp claviatura acestuia. Nu am învățat limbi străine, deși am petrecut multe ore și mulți ani cu manualele diferitelor limbi străine. Unul dintre soții mei (am avut trei și cu cel de-a treilea trăiesc foarte fericită de peste 40 de ani) mi-a spus cîndva că știu să fac de toate, dar pe toate cu nota „suficient“ (nota 3 din 5, n.m., în sistemul de notare rusesc)…A fost foarte dureros. În sensul practic, cred că „știința vieții“ constă în faptul de a nu repeta aceleași greșeli – nu neapărat a doua oară, căci aceasta se poate întîmpla – măcar a zecea oară. Personal, eu nu mă descurc cu o astfel de „știință“ și calc pe aceeași greblă de mai multe ori…

C.P.: Citind Scara lui Iakov înțelegem mai bine istoria Rusiei sau mai bine despre suflet?

L.U.: Sunt lucruri de nedespărțit. Pe mine, înainte de orice, în mod fundamental, omul este cel care mă interesează. Atît prima mea profesie, care este legată de genetică, dar și a doua, cea de scriitor, îl studiază pe om. Dar omul, mereu, e pe un fundal al timpului, trăiește într-un mediu înconjurător și într-un timp anume. Un om se deschide și își dezvoltă calitățile sale generale în direcția dictată de timp. Uneori, luptîndu-se cu timpul în care trăiește. Pentru mine, desigur, în primul rînd, importante erau personajele. Dar ele evoluează exact în acest timp al istoriei tensionat, foarte dur, plin de turbulențe. l

Traducere din limba rusă de Maria Khantashkeyeva.