La marginea lumii
La marginea lumii eram.
La marginea lumii, pe-o stâncă.
Deasupra, un nor, ca un blam.
Alături, o apă adâncă.
Dorisem să mor.
Și-am ajuns
Aici unde moartea-i o joacă.
Aici unde marea-i un plâns
Ce jalea oricui o îneacă.
Din zodia Peștilor sunt,
Sub valuri să-mi fie mormântul!
Dar norul s-a spart de-acest gând,
Un fulger cu tunet sfărmându-l.
Apoi aripi mari s-au lăsat,
Dar fără de trup și de vină.
În ele, pe sus, m-a luat
Lumina aproape divină.
Cele mai frumoase poeme
Cele mai frumoase poeme
Nu le-am scris (încă).
Doar le-am visat,
uitându-le în zori.
Vag și rar am putut recupera
spuma unui epitet,
cochilia unei metafore,
valul unui vers.
Imperfecte, însă,
ca orice amintire.
Alteori am visat volume întregi
Pe care tocmai făceam ultima corectură
Dând bun de tipar.
Dar le-am pierdut și pe ele, trezindu-mă,
Așa cum noi oamenii ne pricepem să pierdem
Uneori totul!
Dar, poate, au ajuns la Tine, Doamne!
În biblioteca inimii Tale…
Căci nu în zadar se tot spune:
Ce e frumos
îi place
Până și Domnului Dumnezeu!
Două doruri
Un dor de Mama. Și un dor de fiică.
De Mama, tânără. De Lana, mică.
De Mama, ca de-o soră, dar mai mare.
Iar de fetiță-n iarbă, cât o floare.
Apus
Văzduhul împănat cu păsări
Se înroșise spre apus,
De parcă ar fi stat sub crucea Multpătimitului lisus.
Cât roșu într-un strop de sânge
Cât alb în floarea unui pom!
Câți picuri cheltuiește ploaia!
Și câtă soartă strânge-un om!
Prin seara care se preschimbă
În noapte fără de păcat,
Mi-e tot mai greu a desluși:
Cât am trăit, cât am visat.
De-acolo de dincolo
De-acolo de dincolo, Mama
Mă vede (cred eu) fără ochi
Și fără urechi mă aude,
Căci altfel de-acolo mă simte:
De trup ușurată,-i destul
Să-și aducă aminte.
De-aceea sunt tot mai cuminte;
Nu doar că mereu m-ar vedea
Și încă o simt că mă ține
În dragostea sa.
Sunt tot mai cuminte,
Să simtă si ea că o simt că se simte
Cuprinsă în dragostea mea.
De-acolo de dincolo, Mama
Mă lasă să cred că-i așa.