S-a stins din viață Emil Brumaru, unul dintre cei mai importanți poeți români posteblici. Născut la 1 ianuarie 1939 în județul Tighina, în Basarabia, poetul care tocmai devenise octogenar a urmat Facultatea de Medicină din Iași, fiind medic la Dolhasca. A devenit corector la revista „Convorbiri literare“ în 1983, după ce debutase editorial (în 1970) și publicase mai multe volume de versuri ce-l impuseseră criticii: Versuri și Detectivul Arthur (1970), Julien Ospitalierul (1974), Cântece naive (1976), Adio, Robinson Crusoe (1978), Dulapul îndrăgostit (1980), Ruina unui samovar (1983).
Și-a strâns opera poetică (inclusiv versurile care nu au putut apărea din cauza cenzurii), precum și textele publicistice și epistolare, în volume apărute după Revoluție, și mai ales în ultimii ani, în care cota poetului a fost unanim recunoscută. A fost laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“ pentru Opera Omnia (2001) și a fost distins cu mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor.
Nicolae Manolescu, dintre criticii care l-au urmărit de la debut, remarca încă din anii ‘70 „un poet inteligent, original“, cu un registru „sugestiv muzical și plastic, decorativ, totodată somptuos și discret, și o limbă de o rară savoare“.
Prin dispariția lui Emil Brumaru, Uniunea Scriitorilor din România și întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere.