În ciuda stării precare a sănătății, principalul talent al lui Jean-Paul Sartre, cel de a provoca scandal, a rămas intact. O vizită la Fabrica Renault, proprietate de stat, s-a soldat cu o acuzație elucubrantă: nemaiputând da vina pe capital, a acuzat de-a dreptul uzina că e… fascistă. Și asta, deoarece n-a reușit să perturbe procesul de producție și muncitorii nu s-au adunat pentru a-i asculta tiradele maoiste. Neobosit, Sartre a continuat să pună la cale greve și proteste, să participe la adunări violente. În cadrul uneia din ele, un muncitor, Pierre Overney, a fost împușcat de paznicii care se opuneau năvalei insurgenților maoiști pe platforma industrială.
Sartre și-a hrănit resentimentele cu astfel de episoade alcătuite din instigări la răzmeriță, amenințări și minciuni ambalate în promisiuni despre viitorul de aur al omenirii. Orbit de pasiunea față de maoiști, a ajuns să-i acuze până și pe membrii partidului comunist c-ar fi de conivență cu burghezia. A negat chiar și existența națiunii franceze, care ar fi rămas la nivel de populație. Francezii n-ar fi un popor, deoarece n-au aderat la ideile extremiste susținute de el. Urmașii galilor ar mai avea, totuși, o șansă, dacă ar adera la brutalitatea revoluționară – „care devine imediat morală, deoarece muncitorii devin subiectul istoriei lor“.
Simone de Beauvoir înregistrează, cu aceeași acribie, pe lângă activitățile descrise mai sus, și graficul sănătății în continuă degradare a partenerului ei. Durerile de dinți, pierderea memoriei, oboseala cronică, iminența atacurilor cerebrale – toate sunt transpuse în scris cu o distanțare năucitoare. Dar toate acestea nu diminuează obsesia subversivă a lui Sartre. Demonul politic era la el mai puternic decât instinctul de conservare.
Tot mai frecvent, slăbiciunile trupului îi domină însă ritmul existențial: „Seara a adormit în timp ce ascultam muzică. O dată, după ce a băut un singur whiskey, a început să îndruge vorbe fără șir. Iar când s-a ridicat să meargă la culcare, s-a clătinat pe picioare“. Într-o altă seară, Arlette l-a găsit în apartamentul ei „întins pe podea și mort de beat“. În timp ce-l însoțea acasă, a căzut de mai multe ori, spărgându-și nasul și alegându-se cu fața tumefiată și bu zele umflate. Abuzul de alcool alterna cu intervalele furioase în care îmbrăca tunica de insurgent de cis să lichideze cu ferocitate inegalitățile dintre clase.
Fascinată de amănuntul sordid, memorialista acumulează una după alte secvențele în care decăderea fizică a lui Sartre e înfățișată cu o siderantă detașare: „Remarcasem, pe când ne aflam la Roma, că atunci când am mers, după cină, să gustăm minunata înghețată Giolotti, Sartre s-a precipitat la toaletă. Într-o după-amiază, pe când ne întorceam cu Sylvie acasă pe lângă Panteon, iar el mergea foarte repede înaintea noastră, s-a oprit și ne-a spus: «Niște pisici s-au pișat pe mine. M-am apropiat de balustradă și m-am simțit ud». Sylvia l-a crezut și a glumit pe tema asta. Eu știam cum stau lucrurile, dar n-am spus nimic. La începutul lui octombrie, pe când ne aflam la mine, la Paris, am văzut că, atunci când Sartre s-a ridicat să meargă la baie, pe fotoliu rămăsese o pată. A doua zi i-am spus Sylviei că răsturnase o ceașcă de ceai. «Ai zice că un copil s-a scăpat pe el», a remarcat ea. În altă zi, în aceleași împrejurări, pe fotoliu iar se răsturnase o ceașcă. Atunci i-am spus: «Ai incontinență urinară. Trebuie să mergi la doctor». Spre marea mea stupefacție, mi-a răspuns pe un ton cât se poate de natural: «Am vorbit cu el. Mi se întâmplă de mult timp»“.
Cu toate acestea, Sartre nu părea din cale-afară de deranjat de condiția în care se afla. Îl incomodau doar problemele dentare, care îl împiedicau să vorbească la adunări. Medicul a fost obligat să-i scoată toți dinții din față. Dar, când s-a văzut cu o dantură nouă, a revenit la obișnuita stare de agitație politică. Scria scrisori de protest (una se intitula „Îl acuzăm pe președintele Republicii“) și articole în care denunța abuzurile, reale sau imaginare, ale guvernului, da interviuri amicilor de extremă stângă. Dar, mai ales, bea, bea fără contenire, cu o sete pe care n-o putea stinge nimic.
Echivalând democrația franceză cu un „univers concentraționar“, Sartre susținea, sus și tare, că el „crede în ilegalitate“. Nu avea încredere în alegeri, deoarece existau puține șanse de a-i aduce la putere pe iubiții săi maoiști. Frustrările politice l-au afectat psihic, cu efecte paroxistice și asupra corpului. Într-o seară, când se afla la Arlette, a avut un nou atac, descris de Simone de Beauvoir pe un ton alb: „Pe la zece, fața i s-a schimonosit, țigara i-a căzut dintre degete și, deși era așezat în fața televizorului, a întrebat «Unde e televizorul?» Părea un bătrân de optzeci de ani, gatos. Brațul i-a paralizat de trei ori una după alta“.
Oare cât cinism trebuie să ai pentru a-ți califica partenerul de viață cu un termen – gâteux – care descrie decrepitudinea ultimă, ramolismentul iremediabil, pierderea facultăților mintale? Că Sartre era „dus cu mintea“, ca să apelez la o altă semnificație a termenului, a dovedit-o întreaga lui activitate politică. Textele descreierate și invocarea obsesivă a violenței ca soluție la problemele sociale constituiau dovezi irefutabile ale unui caracter tarat. Secvențele înregistrate de Simone de Beauvoir nu fac decât să dea o nemiloasă consistență unor situații pe care bunul simț ar fi cerut să fie trecute cu vederea. Dar martora impasibilă a calvarului fiziologic sartrian continuă să înregistreze în amănunțime tablourile unui spectacol dezgustător: „I-am vorbit de atacul cerebral; nu-și amintea aproape nimic. A ținut să bea două scotch-uri și, spre ora unsprezece, s-a descompus“.
În ciuda recomandării medicilor de a renunța la băutură și la fumat, Sartre nu și-a schimbat stilul de viață. A început să aibă halucinații (susținea că doctorița la care fusese i-a oferit ea un pahar de whiskey!), nu mai recunoștea prieteni apropiați, confunda oamenii între ei ori susținea lungi tirade fără cap și coadă. În una dintre ele, a vorbit minute în șir despre „o negresă care i se așezase pe genunchi“. Deși continua să citească pentru a se documenta pentru articolele pe care intenționa să le scrie, cronicara declasării lui fizice notează cu același aer degajat: „Cred că nu reținea nimic din ce citea“. Granița dintre realitate și imaginar dispăruse complet. Transportat mai degrabă cu forța la odihnă în Sudul Franței, nu își dădea seama pe ce lume se află: „Dar de ce mă aflu de fapt aici? Ah! Din cauza oboselii. Și pentru a-l aștepta pe Hercule Poirot“. Când Simone l-a întrebat de ce, două zile la rând, a uitat să bea whiskey, a răspuns pe un ton iritat: „Pentru că sunt senil“. Era unul din puținele adevăruri pe care le rostise în viața lui.
Cu cât conștiința că Sartre „basculează în moarte“ e mai clară, cu atât amănuntele privind prăbușirea fizică și mentală sunt adunate cu mai multă lăcomie de autoarea Ceremoniei de bun-rămas. Incapacitatea de a se concentra, confuziile de oameni și locuri au devenit, începând cu anul 1973, forme constante ale existenței cotidiene. Nu mai avea percepția timpului și a spațiului și părea să plutească într-un univers în care lucrurile se derulau cu încetinitorul. Ochiul nemilos al companioanei înregistrează și de taliile alterării facultăților intelec tuale: „I-au trebuit două zile ca să citească un număr din Nouvel Observateur“. Cu deplină convingere, spunea că este invizibil și că, fiind doar un obiect, nu avea nicio legătură cu ființele umane. Mai susținea că nu l-ar fi deranjat deloc dacă i s-ar fi tăiat picioarele. Delirurile, falsele amintiri, amețelile, halucinațiile deveniseră o formă obișnuită de manifestare. Felul dizgrațios în care arăta („avea fața umflată, și ceva nătâng și neîndemânatic în gesturi“) e redat cu aceeași detașare neo me nească, de parcă ar fi fost vorba de un raport clinic despre un pacient necunoscut.
Au existat, în acest scenariu al declinului ire mediabil, și sec vențe senine și momente de lu ciditate. Sunt și ele menționate, dar Simone de Beauvoir a avut grijă să nu lase neconsemnate, cu acel stupefiant aer de detașate, catastrofele. Ele îi dădeau un acut sen timent al puterii. Orb, dezintere sat de tot ce-l înconjura, Sartre s-a scufundat iremediabil într-un soi de autism brăzdat de scurte momente de discernământ. În exterior, lăsa uneori impresia că mintea lui funcționa în parametri normali. În interior, știa – și o mărturisea fără ezitare – că e „un mort viu“. Cu toate acestea, continua să aibă o prezență publică destul de susținută, mai ales prin articolele și interviurile publicate în Libération, ziar la fondarea căruia participase.
Totuși, nu se înțelege prea bine în ce constau „ceremoniile de adio“ anunțate de Simone de Beauvoir în titlul cărții. Textul e o dare de seamă admirativă a activităților insurgente ale lui Sartre, a călătoriilor în străinătate, a ambiției sale de a-și face auzită vocea în orice împrejurare și pe orice subiect politic în care exista un potențial de scandal. Ca tonalitate, textul nu face distincția între scenele în care Sartre se află, să zicem, în vreo redacție de revistă sau pe platourile de filmare și consemnarea frecventelor neajunsuri fiziologice de care suferea: „Medicamentele cu care-l îndopau medicii i-au reactivat incontinența urinară și l-au făcut să piardă controlul asupra intestinelor. Într-o după-amiază, când s-a întors acasă, își făcuse nevoile pe el. L-am ajutat să înlăture dezastrul“.
Deși neputincios, Sartre n-a renunțat nici pe patul de suferință la cele două mari pasiuni ale sale, politica și femeile tinere. Straniu e că acestea continuau să roiască în jurul lui. Asemeni unui vampir, le absorbea cu nesaț energia. Vanitos, avea chiar nerușinarea să se laude cu isprăvile lui: „Nu le-am plăcut niciodată mai mult femeilor“. Simone de Beauvoir înregistrează cu acribie și împrejurările în care Sartre se delecta în compania a numeroase june aspirante, și episoadele care l-au transformat – așa cum se autodefinise – într-un mort viu: nu se mai putea ține pe picioare, nu mai vedea aproape deloc, delira în neștire, se îmbăta până la pierderea conștiinței, nu-și putea controla funcțiile viscerelor și multe alte situații îngrozitoare.
Deși dorește să inducă impresia că între ea și Sartre a existat o mare iubire, Simone de Beauvoir nu părea să se simtă mai bine decât atunci când îi descria decrepitudinea fizică și atunci când, cu o incredibilă perversitate, își asuma rolul de codoașă. Respingători, nerușinați și corupți, Sartre și De Beauvoir s-au binemeritat unul pe altul, ca puține alte cupluri infernale. Cinismul cu care supraviețuitoarea l-a înfățișat pe muribund e un exemplu al disoluției morale duse la paroxism.
