Este anevoios să separăm biografia lui Ilarie Voronca de opera sa, deoarece, în însăși concepția poetului despre literatură, scrisul a reprezentat – nu vehiculez un clișeu – o formă deplină de existență. Spun aceasta întrucât actul sinucigaș depășește cadrul dramatic al biografiei, ridicând un mare semn de întrebare asupra raportului dintre viață și operă. Cum a fost posibil ca autorul cărții în pregătire Mic manual de fericire perfectă sau poetul metamorfozelor și al elanului vital să ajungă într-un asemenea impas fatal? De asemenea, cum se explică falia creată între exuberanța imaginarului și disperarea mărturisită în ultimele scrisori și în paginile de jurnal? Confesiunile ne permit să înțelegem starea sufletească ce i-a precipitat sfârșitul.
Este vorba despre deteriorarea relației de iubire cu Rovena Văleanu și îndeosebi despre teama de a nu mai putea scrie. Într-o scrisoare adresată unei familii prietene, Ilarie Voronca exprimă starea în care se află: „Viața îmi este distrusă. Dacă aș putea cel puțin să scriu. Dar cred că nu voi mai putea să fiu poet. Și sunt singur. Nu am pe nimeni” (Carol Iancu, Pourquoi le poète Ilarie Voronca s’est-il suicidé? Correspondances inédites (1939-1947), L’Harmattan, Paris, 2025, p. 192; traducerea citatelor din volum îmi aparține). Ne atrage atenția mărturisirea că nu mai poate să fie poet, condiție pe care și-o asumase ca pe semn al destinului. Schița de portret a lui Eugen Ionescu surprinde dramatismul situației când poetul a simțit că nu mai era în stare să scrie: „Voronca scria cum trăia, trăia cum scria, pentru că un poet trăiește ce scrie, nu din ce scrie” (apud Sașa Pană, prefață la Ilarie Voronca, Poeme alese, I, Editura Univers, București, 1972, p. XIV).
Figură dificil de clasat în climatul efervescent al mișcării noastre de avangardă, Ilarie Voronca a traversat diferite orientări și experiențe poetice. El a fost atras de constructivism, de dadaism și de suprarealism, fără să se lase însă definit integral, nici măcar de… integralism, pe care l-a teoretizat și ilustrat. Caracterizarea lui G. Călinescu „…e futurist, dadaist, suprarealist? Toate și nici una” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Univers, București, 1985, p. 866) surprinde aptitudinea de a nu se lăsa înrobit niciunei tendințe. Sensibilitatea și idealismul trădează un temperament neoromantic, pe când pulsiunile avangardiste dau seama de aspectul dramatic al discursului adoptat, dincolo de entuziasmul formal al experimentelor. Tot Eugen Ionescu definea poezia sa drept „expresie elementară (deci și spontană) a unui dinamism lăuntric”, adăugând că, „dacă nu și-ar descărca, prin acest lirism, fantezia, ne închipuim că Ilarie Voronca ar țipa și ar lovi cu pumnii” (Război cu toată lumea, 1, Editura Humanitas, București, 1992, p. 147).
Vitalismul înlesnește dinamismul verbal al „miliardarului de imagini”, pe când structura neoromantică asociată sensibilității avangardiste face din acest poet de o delicatețe aparte un adept al înnoirii. Sașa Pană îl descrie ca fiind foarte timid și de o politețe aparte: „Acest om de o hipersensibilitate poate maladivă se manifesta prin stări sufletești foarte labile. Tranzițiile de la maximă exuberanță la tristeță se produceau asemenea comutatorului electric care aprinde sau întrerupe lumina brusc. Instantaneu se înnora, brusc se înviora. Imensă era discrepanța între înnegrirea sufletească și mobilul care o iscase. Era de ajuns să i se pară, în timp ce îți citea o poemă – supraveghindu-ți discret reacțiile – că o imagine nu ți-a plăcut, și deodată aveai în față pe cel mai nenorocit dintre muritori!… Începea lupta să-l convingi de contrariul și înseninarea [era] promptă…” (pref. cit., p. X). Din creionarea acestui profil, deducem că limbajul novator cultivat era forma compensatoare a unei grave nesiguranțe lăuntrice.
Tendința de a șterge granița dintre trăire și poezie traversează întreaga creație a lui Ilarie Voronca, această preocupare fiind apreciată de Ion Pop că se manifestă sub forma unui dialog continuu între biografie și paradigma limbajului liric – două dimensiuni care „își împrumută reciproc luminile, într-un tensionat spațiu de rezonanță” (A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei, Editura Cartea Românească, București, 2007, p. 9). Înnoirea limbajului este cerută de poezia de toate zilele, în direcția descoperirii unei modalități inedite de a simți și de a înțelege lumea. Poetul tinde să confunde datele existenței cu existența poemului, dar este conștient că limbajul nu poate exprima cu fidelitate ceea ce se petrece înlăuntrul ființei. Scrisul își apropriază experiența, fără a avea putința de a o reproduce integral, dar această insuficiență face și mai dramatică încercarea de identificare a vieții cu poezia. Pentru că poezia nu are cum să exprime fără rest existența, versul rămâne pentru Ilarie Voronca o salvare și, în același timp, o limită de nesurmontat.
În plină explozie a avangardismului istoric, Ilarie Voronca adoptă postura romantică a poetului inspirat ce propovăduiește o concepție sacralizantă despre creație prin incantații, o astfel de misiune fiind greu de împăcat cu imaginea unui tânăr furios care distruge convențiile și repudiază tradiția. Ipostaza poemului întruchipat din sânge, cuprinsă în invocația „Luați, mâncați, acesta e trupul și sângele nostru, poemul”, duce la o formă de comuniune sau de cuminecare în pragul religiozității. Ion Pop vorbește despre identificarea „a scrie și a fi” (regăsită și în titlul monografiei sale), despre exprimarea sentimentului cvasireligios față de poem, iar Mircea Zaciu dă o explicație ironică: „parcă ne vine să avertizăm pe cei prea lacomi: serviți-vă cu grijă, folosiți cuțitul și furculița, nu înfulecați chiar așa, nu vorbiți cu gura plină…” (Ordinea și aventura, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973, p. 287). De aceea, impasul creator amenință însăși legătura poetului cu sine și cu semenii. Când epistolierul Voronca scria că nu mai crede să poată fi poet, el se referea la identitatea ajunsă în ipostaza alterității inconturnabile.
Într-o altă scrisoare, poetul vorbește despre o tentativă de sinucidere anterioară, despre refuzul iubitei de a-i împărtăși sentimentele și despre neputința de a renunța la ea. Replica Rovenei („Nu te iubesc și nu te voi iubi niciodată”) are un efect catastrofal și epistola se încheie prin reluarea aceleiași idei din mesajul deja citat: „…viața îmi este distrusă. Nu mai pot să scriu” (Carol Iancu, op. cit., p. 193). Drama sentimentală și criza creației sunt surori gemene. Într-un fragment din jurnal, diaristul imaginează o viață liniștită, sprijinită pe „afecțiunea fără fisuri a femeii iubite”, cu cărțile așezate în bibliotecă și cu posibilitatea de a scrie „la lumina iubirii celei mai sigure, textele cele mai admirate, poemele cele mai perfecte [sic!]” (Ilarie Voronca, Jurnalul sinuciderii, îngrijirea ediției și traducerea de Vladimir Pană, Editura Tracus Arte, București, 2016, p. 52). Dorința unei calme existențe domestice contrastează cu mobilitatea și dinamismul operei. Poetul care cultivase metamorfoza și aventura imaginară tânjește la o formă de stabilitate casnică, fiind convins că bucuria e pentru om.
Rândurile de final ale ultimei epistole sunt astfel scrise: „Îmi fac iluzii asupra vindecării mele. Nepăsarea, cruzimea, răutatea Rovenei mă fac să sufăr și mai groaznic. Dacă ai ști umilințele pe care mi le pricinuiește. Nu pricepe nimic nici din poezie, nici din sufletul meu. Am momente în care moartea încă îmi pare cea mai bună soluție. Moartea. Ce să mai fac cu viața mea? Să o încep la țară – cum îți propuneam în scrisoarea de ieri – sau în altă parte la mănăstire? […] Și prin ce-aș merita (merit?) chinul de a mă agăța de viață? […] Dar ce-i de făcut, ce-i de făcut?// Să mă refugiez în poezie, în acțiune, în Dumnezeu (diferite prin nume, aceste trei lucruri sunt unul și același lucru). Îți voi mai scrie mâine” (Carol Iancu, op. cit., pp. 196-197). Un mâine pentru scris epistole, în scopul de a încerca să reflecteze la soluțiile de salvare și la găsirea unui nou sens vieții, nu a mai existat. Peste o săptămână, Ilarie Voroca își va lua zilele și poezia.
O altă relatare diaristică lămurește pe deplin cele destăinuite mai sus. Rovena îi mărturisește nefericitului om despre existența în viața ei a unui bărbat și îl descrie ca pe un poet care o iubise cum nimeni altcineva nu o iubise, timp de opt zile… Întrebată dacă acesta se ocupă cu poezia, ea răspunde: „Deloc. E director într-o societate petrolieră” (Jurnalul sinuciderii, ed. cit., p. 31). Poetul Voronca este rănit letal nu atât de comparația cu un alt bărbat, cât de contradicția dintre identitatea de poet atribuită acestuia și lipsa oricărei legături reale cu poezia. Pentru cineva care identifică poezia cu existența este o lovitură dată chiar viziunii prin care își înțelegea propria menire pe pământ. Poetul care își consacrase întreaga viață scrisului se vede pus în inferioritate cu totul umilitoare în fața unui ins oarecare.
Textul însuși al Jurnalului sinuciderii ne atenționează asupra statutului său ambiguu, faptele relatate putând fi „tot atât de bine o ficțiune cât o realitate” (ibidem, p. 55). Evenimentele sunt literaturizate chiar în momentul în care sunt trăite sau rememorate. Însuși diaristul este, în același timp, personajul propriei drame și analistul ei, întrebându-se dacă ceea ce scrie nu este deja o ficțiune. Victimă a preterițiunii, ca mulți alți diariști, Ilarie Voronca scrie despre neputința de a mai scrie. El își de-scrie criza și o ficționalizează, încercând, prin exorcizare, să se detașeze de propria dramă. În paginile jurnalului, nevoia de a converti trăirea în scris este dramatică, întrucât ficționalizarea nu îl scutește de suferință. Scrisul este prilej de introspecție și, totodată, martor al unei acute crize.
Cred că primul vers din volumul Zodiac, „În frunte un stigmat, la dreapta echinoxul”, capătă o rezonanță deosebită după sinuciderea poetului. Dacă stigmatul este de raportat la pecetea ființei, echinoxul, în schimb, indică un moment al echilibrului între lumină și întuneric, dar și pragul unei schimbări. Aș fi tentat să văd în acest vers o profeție biografică. Dacă ținem cont de diferența dintre calendarul vechi și cel nou, data de 4 aprilie, când s-a sinucis poetul, ar fi ziua echinoxului de primăvară pe stil vechi. Stigmatul și echinoxul exprimă contradicțiile unei existențe aflate sub semnul predestinării („ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”) și al aspirației spre echilibru. De altfel, un critic… echinoxist identifică la Ilarie Voronca efortul de căutare a unui „echilibru în dezechilibru” (Ion Pop, op. cit., p. 10). Mai mult decât o vocație literară, scrisul a reprezentat pentru acest neoromantic neliniștit care a fost în stare să reformeze limbajul poetic o formă de existență. Eșecurile la contactul cu frumusețea acestei lumi l-au pus pe Ilarie Voronca în fața neputinței de a mai fi poet. Or, pierderea identității poetice a însemnat și ajungerea la capătul vieții. Poetul s-a sinucis ținând mâna stângă pe robinetul de gaz, iar mâna dreaptă pe ultima filă a jurnalului, unde a scris abia deslușit cele din urmă cuvinte. A fost dovada supremă și finală că opera lui Ilarie Voronca a depins de viață și de moarte.
