Rhea Galanaki s-a născut în Heraklion, Creta, în 1947. A studiat Istoria și Arheologia la Universitatea din Atena. A publicat mai multe romane, proză scurtă, poezii, eseuri. Opera ei explorează tematica dublei identități, a sacrificiului, a relației complexe și uneori paradoxale ale omului cu destinul și istoria.
Viața lui Ismail Ferik Pașa, apărut în 1989, a fost primul roman grecesc introdus în colecția „UNESCO Collection of Representative Works”, în 1994. I s-a decernat de două ori Premiul Național de Carte din Grecia, în 1999, pentru romanul Eleni sau nimeni, și în anul 2005, pentru volumul de povestiri O mână aproape albastră. Penultimul ei roman Cea din urmă umilire, din 2015, a fost distins cu Balkanika Literary Award, în 2019 și a fost nominalizat pentru Prix Méditerranée Étranger.
Romanul Secolul labirinturilor din 2002 a fost distins în 2003 cu Premiul Ouranis pentru Proză al Academiei Grecești. Cartea a avut nu mai puțin de 23 ediții și a fost introdusă în materia de liceu din Grecia.
Cărțile Rheei Galanaki au fost traduse în șaptesprezece limbi: engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, olandeză, cehă, bulgară, suedeză, lituaniană, turcă, ucraineană, arabă, chineză, ebraică, albaneză și catalană.
Povestea unui familii cretane care începe în 1878, pe vremea stăpânirii otomane, și se încheie în 1978, după sfârșitul dictaturii militare; descoperirea palatului din Cnossos înainte de Arthur Evans, de către un arheolog cretan, Minos Kalokerinos, căutarea unei femei dispărute într-un măcel, o moarte în care crima politică se apropie de vendetă, cronica unui oraș cretan și a unui ținut muntos din insulă, preponderent în secolul XX – formează firul care se desface în Secolul labirinturilor. Având drept centru Creta, care se identifică dintotdeauna cu mitul labirintului, Secolul labirinturilor se confruntă în „Secolul luminilor” cu propria-i lumină și propriul întuneric. Propria imagine, completă, despre cele omenești: cum au trăit oamenii acelor timpuri, cum au fost consemnate, auzite evenimentele, cum s-ar fi putut întâmpla toate. (Editura)
În anul 1938 însă, la sfârșitul lunii martie, o liniște adâncă domnea pe vârful Psiloritis, nu răzbătea veselia de Carnaval a orășenilor. Se înnoptase devreme și pe neașteptate. „Ninsoarea înghețată de pe creste strălucește alb în întuneric, de parcă s-ar răsfrânge din ceruri apele Iordanului“, se gândi fugarul Sifis Papoulakis. Nu era oglindire, era chiar muntele, cel familiar cizmelor și săriturilor unui bărbat, ghearelor animalelor sălbatice, atacului brusc al viperei, artei moștenite a mânuirii cuțitelor. Dârdâia de frig, își abandonă gândurile docte, închise poarta micii bisericuțe aflate în cimitirul așezării muntoase Rouso Haraki. Pelerina pe care i-o dăduse cu o zi în urmă omul lui de legătură, păstorul de capre, era subțire, dar nu putea face focul în mica biserică a cimitirului, ochii trădătorilor l-ar fi văzut mai repede decât ochiul lui Dumnezeu, iar Sifis se temea cel mai tare de om. Îi lăsaseră de-ale gurii pesmet de orz, brânză uscată, lapte bun, pentru că era frig și nu se înăcrise, vin într-o ploscă. De cum se înnoptă, duse hrana în afara mormântului. Nu voia să mai petreacă și a doua noapte în mormântul gol, dar curățat pe care i-l arătase ciobanul cu o zi în urmă, ca fiind refugiu mai sigur decât biserica. Nu se temea de morți, era chiar puțin mai cald în pământ, decât în bisericuță, fiindcă lăsase doar o fisură trăgând după el bucățile unei plăci, astfel încât să se aerisească, să poată urmări lumina și întunericul. De cum se înnoptase, aprinse lanterna și acoperise mormântul aproape în întregime cu o buleandră brodată de lână. Mâncă, bău și dormi bine în mormântul său, după ce mai întâi stinsese lanterna să nu i se termine bateriile și se încredință că are asupra sa cuțitul și arma, daruri primite de la familia de ciobani, care îi purta de grijă. Un membru al acesteia, fusese trimis în exil în insula Gavdos pentru furt de animale, atunci când Sifis ajunsese acolo ca exilat politic, și se împrieteniseră. Primul plecă ciobanul. Se înțeleseseră și acesta venise în munți ca fugar, să îl ajute. Rupt de oboseală, Sifis adormi numaidecât. A doua zi dimineață, găsi două-trei oscioare ale locuitorului legal al acelui petic de pământ, le puse cu grijă deoparte, le vorbi puțin, ca să mai treacă timpul. Îi vorbiră și acestea, așa cum vorbesc oscioarele, ca să mai treacă timpul. Află că aparțineau unei femei roșcate, ca venețienele decăzute din regiune, care se căsătorise foarte tânără pentru că o pețeau mulți, fiul ei se prăpădise în lupta din Aliveran, din Anatolia. „Și eu am fost în pericol să rămân pe acolo“, se gândi să o întrerupă Sifis, cât despre fiica ei, o fată precum scorțișoara, se căsătorise în sat și avea patru copii. Ea însă se trezise din această minciună brusc, de cum împlini treizeci și cinci de ani. „Ce bine“, spuse Sifis cu voce tare, chiar asta își dorea, nu i-ar fi plăcut gândul că împarte culcușul mormântului cu mincinoși fanfaroni sau morți de boli infecțioase.
Trecu aproape întreaga zi, la un moment dat i se făcu urât, îi veni chef să iasă afară, să privească linia orizontului înainte să se înnopteze din nou, să-și dezmorțească picioarele care încă mai pășeau în mintea lui, după drumul lung al atâtor zile și nopți, până ajunse aici, pe povârnișurile vârfului Psiloritis ce dădeau spre Heraklion, în aceste ultime zile ale lui martie cel schimbător. Dădu deoparte o bucățică de placă funerară, noroc că nu era foarte grea, și aruncă o privire în exterior. Jur-împrejur erau morminte, cruci, ici-colo câteva candele aprinse. Dinlăuntrul pământului i se părură mai viguroși chiparoșii, mai stufoși rozmarinii și tufișurile de mirt. Respiră adierea parfumului frunzelor ce se înfășura și se desfăcea deasupra mormintelor joase. Zidul din jurul cimitirului nu îl lăsă să vadă mai mult, orizontul. Își întoarse privirea spre intrare. Trăgând încet o funie lungă, la intrarea în cimitir în acea clipă văzu un măgar, care privi în jur, nici țipenie de om, prin urmare n-avea să se teamă de țipete și de bătaie; intră și se vântură agale printre morminte, mușcând ici-colo din nalbe. Sifis Papoulakis râse, încântat de această tovărășie neprimejdioasă, gân dindu-se că totuși nu era întru totul lipsită de primejdii. Stăpânul animalului ce se eliberase și se plimba și el ca un fugar, probabil că îl căuta, putea să apară în oricare clipă în cimitir. Măgarul îl zări, iar Sifis se rușină că patrupedul cel pașnic îl văzuse viu, înăuntrul mormântului, de mic copil credea că măgarul este blajin, în contrast cu alte animale, capra bunăoară. Sări, ieși și se întinse. „Bună seara, boierule, ce vești mai sunt în Lumea de sus?“, îl întrebă pe animal, prinzându-l de funia de la gât. Animalul tresări. Îl conduse cu binișorul și cu mângâieri în afara cimitirului. Acolo îi trase una ușor pe crupă ca să se grăbească să pășească pe cărarea ce cobora spre sat, își luă lucrurile din mormânt, luându-și rămas bun de la oscioarele stăpânei mormântului, cu părere de rău, dar nu mai avea chef să doarmă din nou cu ea. „De parc-aș ști care tovarăș s-a întâmplat să moară în acea noapte…“, își spuse melancolic. Înaintă, găsi intrarea în curte. Se înnopta, nimic nu mișca în împrejurimi; lipit cu spatele de peretele zidului Sifis făcu un tur, aruncând priviri pline de nespus jind spre mii, spre sute de mii de zări, câte i se părură că erau în acea zi, și nu doar patru direcții ale orizontului. Apoi intră să petreacă noaptea în mica bisericuță a cimitirului.
Se trezi. Sări în picioare tulburat de visul pe care tocmai îl avusese, cum că n-ar fi dormit în incinta lăcașului, în bisericuță, ci într-unul din mormintele goale de afară. Acest lucru nu îi fu deloc pe plac, cât despre patruped, n-avea obiecții. Însă plimbarea de-a lungul zidului cimitirului avusese loc. Încercă să se gândească în beznă ce oră ar putea fi, dar nu reuși să își dea seama. Aprinse lanterna, o acoperi pe jumătate cu buleandra de lână, îndreptă lumina spre icoana Arhanghelului Mihail, înfățișat în întregime, pe poarta alăturată a naosului. Și îngerul lui era tânăr, blond-roșcat, în satul cu același nume, Rouso Haraki.1 Avea o coroană de lumină aurie în jurul cârlionților roșcați, tăciuni aprinși îi ardeau în priviri, un vânt nevăzut îi înfiora puful și umbrele portocalii de pe aripile întredeschise. În mâna dreaptă ținea sabia nemiloasă. Sifis vru să-i atingă cu degetul tăișul, care nu se tocea niciodată, însă după campania militară și catastrofa din Anatolia nu mai credea în astfel de moarte, lua în râs acest fel de false alinări, rătăciri intenționate. Cu toate acestea, purta în sinea lui un adânc respect față de acele lucruri care proveneau din izvoarele îndepărtate, nevăzute ale timpului, scăpând de martiriul corpului, cum se gândise cândva, al nașterii, creșterii ca să ajungă tânărul Sifis cel de acum. Vrăjit, întinse mâna, își trase degetul de-a lungul tăișului spadei. Fără să vrea, îi scăpă un țipăt puternic. „Dar cu dreptatea armei“, strigă, „pe care mi-a lăsat-o moștenire mama-Creta, am să-mi fac singur dreptate, am să-i căsăpesc pe turnător, pe torționar, pe magistratul militar, toată gruparea!“
Închise ochii, supunându-se teribilei săbii. Tremura. „O fi de la frig“, se gândi, intră în altar, acolo era poate mai ferit, se închise îndărătul ușii laterale pe care era zugrăvit arhanghelul pedepsitor. Astfel nu văzu că severul Mihail se învoi să zâmbească în sfârșit, că puful se învolburase de la cuvintele și respirația jurământului făcut, că trăsăturile de pensulă făcute cu roșu și portocaliu scoaseră scântei. Sifis se rezemă de partea din spate a ușii, pe scânduri și se opri. Spaima nu-i îngăduia să înainteze în altar, în spațiul inaccesibil celor care au depus jurământul sângelui, ca și femeilor. Se întinse lângă ușă și încercă să adoarmă. Era însă tulburat și nu reușea. O clipă, se înfurie pe fapta sa, ce-l apucase așa, din senin, să se lege cu astfel de jurăminte. Înțelese că ceva dincolo de mintea lui îl îndemnase, însă acum, pe această insulă nu mai putea da înapoi, jurământul era valabil. Se mânie și mai tare pentru tulburarea care-l făcuse să jure. Și turba de furie ascuns îndărătul Arhanghelului, turba în pustietatea fugarului. „O să merg până în sat“, se hotărî, „ca să adulmec de departe oamenii, să mă ascund ca un viteaz sub vălul nopții și nu îndărătul scândurilor vopsite.“
Se apropia sau tocmai trebuie să fi trecut miezul nopții, Sifis n-avea altă cale să calculeze trecerea timpului în afară de faptul că nimeni nu răspunse la lătrăturile câinilor, când se apropie de primele cătunuri, așadar toți trebuie să doarmă adânc acum, ceea ce avea însemnătate pentru el și nu pentru timpul ca atare. Înaintă cu grijă, de la un zid la altul, dădu colțul și rămase țintuit locului. În fața lui se zărea o cafenea care era luminată alb de o veioză. Prin ferestrele închise se prelinseră sunete de liră și versuri de necaz în dragoste. Geamurile se aburiseră de la căldura unei sobe cu lemne, ajungea până la el mireasma lemnului ars. Din locul în care se afla nu vedea bine înăuntru. Își aminti brusc că era Carnaval, lumea petrecea. O țigară. Se perpelea să tragă o țigară, nu mai fumase de două zile, ciobanii pe care îi întâlnise nu fumau și nici de cumpărat nu găsise, la cimitir era straniu că nu-i trecu prin minte să fumeze, însă petrecerea din cafenea îi resuscită nevoia tăinuită. Îl chinuia dorința de a fuma. Privi în jur, cafeneaua se afla la capătul satului, cu siguranță mai era vreuna în centrul satului, cu megafonul fixat neapărat în afară pentru ordinele și cuvântările dictatorului. Localul acesta părea mai simplu, măcar n-avea megafon. Traversă drumul, își sprijini spatele de perete, aruncă pieziș o privire pe fereastra închisă. În chiciura micilor pătrate ale geamului zări un grup de cinci bărbați care chefuiau aproape de sobă. Unul era muzicant de profesie, încă un tânăr care cânta la vioara-liră, făcându-i pe cei prezenți să ofteze din toate băierile inimii. Îl urmăreau toți pradă sunetelor, mâna lui zbura pe instrument asemeni celebrului cântăreț de liră Rodinos, care murise în urmă cu un an, bărbat la douăzeci și doi de ani, căruia îi aparținea descoperirea vioarei-liră. În acele zile făcuse să răsune instrumentul de la un capăt la altul al orașelor Rethimno și Heraklion și lumea își reamintea petreceri de neuitat de odinioară, în dreapta lui Rodinos era lăutarul Baxevanis și în stânga cântărețul Baxes, faimos pentru vocea lui. Proprietarul cafenelei într-un șorț negru cu roșu, dispărea în spatele bufetului plin cu sticle colorate așezate una lângă cealaltă, aducea în mici farfurii carne de capră fiartă, pilaf, stătea puțin, cânta și el o mantinada, lua din gustări, bea o gură din pahar, apoi lua ulciorul de zinc și-l umplea cu vin din via lui, dintr-un butoi de vin așezat sus, pe perete, pe niște scânduri groase. Pe același perete, pe trei rafturi de lemn se înșiruiau conserve, macaroane la cutie, ațe de cusut și fire de tricotat, caiete de școală, rahat, cutii de chibrituri, lumânări, o cutie mare cu sare grunjoasă și țigări, iar pe rafturile de jos se vedeau înșiruiți saci desfăcuți de orez, linte, fasole, zahăr, grâu, orz, mazăre galbenă și pește sărat. Un motan moțăia întins pe un sac umplut și cusut cu o sfoară, îl legănaseră căldura sobei, cântecul lirei-vioară, calambururile micului grup. În spatele tejghelei, cu siguranță moțăia o carabină bine unsă cu ulei, își spuse Sifis. Ochii i se îndreptară spre țigări, se țintuiră pe micile pachete cartonate, nările îi tremurau în timp ce urechile prindeau crâmpeie din flecăreala mantinadelor de Carnaval, era ultima duminică și micul grup se destindea. O clipă într-una din mantinadele improvizate auzi limpede numele lui Eleftherios Venizelos, apoi ciocniră, hai noroc și ținură toasturi în cinstea morții Morții. A lui Charon. Cum se face, strigă unul din cei adunați, că Venizelos este de doi ani mort și înmormântat în pământul pe care calcă și ei și cum de îndrăznește Moartea să trăiască și să umble netulburată pe această insulă?
La auzul numelui interzis în restul Greciei, al lui Venizelos, care și în munții înalți ai Cretei se făcea auzit cu prudență, Sifis răsuflă ușurat. Împinse ușa localului, le dădu binețe domnilor, se îndreptă spre tejghea, observă că era dată cu mai multe straturi de vopsea, de culoarea cerului de la amiază, aerian de la dogoarea pietrei golașe a muntelui, și cumpără țigări. Dar nu-l lăsa inima să plece dintre oameni, se așeză singur la o masă, rotundă de tablă, mai ferită, își aprinse în sfârșit țigara, trase fumul în piept și ceru vin. În pofida destinderii datorate vinului și cărnii de capră, petrecăreții, care devorau pe nerăsuflate ciupiturile de coardă ale lirei pe care juca tânărul lăutar, ce interpreta ca Rodinos, nu întocmai, însă asemănător, și numele marelui conducător al națiunii, Venizelos, înțeleseră numaidecât că noul venit nu era un om josnic, se apleca probabil spre un loc retras, căci avea toate semnele celui prigonit, și pe dinăuntru și pe dinafară, pe care ei le cunoșteau încă și mai bine din propriile lor case. Nu încăpea nicio îndoială. În zilele acelea și pe acele meleaguri, străinul și cel hăituit erau ceva sfânt. Îl cinstiră cu vin, îi trimiseră o farfurie cu carne, încă una cu plăcinte care se făcuseră între timp, însă îl lăsară în tăcerea lui îndreptățită, legală a celui ilegal, era treaba lui ce anume făcuse. Se puseră din nou pe mâncat, pe băut și pe cântat, la început fără aluzii politice, dar pe măsură ce trecea timpul începură să spună lucruri cu subînțeles în mantinade. Străinul tăcea și bine făcea ca urmărit ce era, se gândiră, chipul însă îi strălucea. Când apăru din nou, într-un vers improvizat, numele interzis al lui Venizelos, străinul ridică paharul și strigă și el cu putere: „Să crape Moartea!“
__________________________________________
1 Rousos în neogreacă înseamnă blond, roșcat.
(Volum în curs de apariție la Editura Eikon.)
Traducere de Maria-Gabriela Constantin
