La Editura Tracus Arte din București a apărut recent un nou volum purtând semnătura lui Dumitru Țepeneag, Lovituri chirurgicale. Este vorba despre versiunea românească a volumului Frappes chirurgicales, publicată la prestigioasa Editură P.O.L. din Paris în 2009. Cartea a fost tradusă de avatarul francez al scriitorului, Ed. Pastenague. Născut în 1937 la București, autorul Nunților necesare este unul dintre ultimii supraviețuitori ai mișcării onirice, curent de avangardă din anii 1960, prin care un important grup de scriitori s-a opus esteticii realismului socialist impus cu forța de regimul totalitar. Prozatorul s-a stabilit la Paris după ce, în 1975, i s-a retras cetățenia română prin decret prezidențial.
Recenta lucrare reușește să atragă atenția deja prin titlu. Autorul Șotroanelor nu revine în actualitate în calitate de prozator, ci de jurnalist cultural. Un gazetar abil și incisiv, adesea ironic, care – după cum o sugerează și titlul – nu se ferește să pună degetul pe rană. Dumitru Țepeneag abordează o serie de probleme de actualitate din viața literară franceză, pe care o radiografiază cu un ochi necruțător. Inițial, primele cinci articole au fost tipărite între 2003 și 2005 în revista Seine et Danube, publicație fondată în 2003 la Paris, pentru promovarea literaturii române în spațiul francofon. Este vorba despre eseurile intitulate Prea actual, inactual…, Premiul Goncourt și celelalte, Europa! Europa!, Frunze de toamnă, Quia absurdum… și Revistele literare – la ce folosesc? Următoarele șase texte au văzut lumina tiparului în La Revue littéraire pe parcursul anilor 2006-2007. Și titlurile acestora se dovedesc sugestive: Bărbatul, femeia și viitorul lor nesigur, A merge pe ouă…, Regina e goală și muribundă, Laurii au fost tăiați, A citi cu moderație și Așteptând toamna.
Intitulat Prea actual, inactual…, articolul așezat în fruntea cărții relevă ecourile pe care le-a stârnit, atât pe malurile Senei, cât mai ales pe cele ale Dâmboviței, lucrarea semnată de Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Ionesco, Eliade. Uitarea fascismului. Dumitru Țepeneag atrage atenția asupra imaginii înșelătoare de pe copertă. Cei care au privit fotografia reprezentându-i pe cei trei mari scriitori erau tentați să considere că și Ionesco a fost un adept al extremei de dreapta, motiv pentru care, spre deosebire de numeroși intelectuali francezi de marcă, se opunea cu îndârjire comunismului. Dacă la început cartea s-a bucurat de o oarecare atenție, în mod treptat au început să apară și criticile din ce în ce mai severe. Țepeneag menționează faptul că „autoarea a fost acuzată de rea-credință, de amalgam și, mai grav, de furt și falsificare de texte“. Publicistul incisiv trimite la opiniile pro și contra vehiculate de Alain Paruit, traducătorul lui Cioran și al lui Eliade, Pierre Pachet, Étienne Boisserie, Patrice Bolon, Dominique Jamet și Marta Petreu.
Gazetarul semnalează apoi fenomenul degradării accentuate a literaturii. Din păcate, numărul celor care nu citesc sau se mulțumesc să răsfoiască doar paginile ziarelor crește pe zi ce trece. Abordând problema debutanților, Țepeneag reține politica editurilor de a lansa cât mai mulți debutanți cu speranța de a da lovitura. Constată însă cu regret că majoritatea acestor romane vor fi scoase de pe piață. Gazetarul vorbește despre tributul plătit de autorii aflați la început de drum pentru a supraviețui, sexul și violența alcătuind niște teme care vând cartea. Cu toate acestea, jurnalistul semnalează și existența unor debuturi remarcabile. De altfel, Lovituri chirurgicale este, înainte de toate, un excelent jurnal de lectură, care ne introduce în actualitatea literară franceză. Drept consecință, Dumitru Țepeneag ne apare în ipostaza unui remarcabil cititor, a unui abil critic și teoretician literar. Jurnalistul cultural parcurge cu acribie noutățile din librării și nu este prea încântat. Remarcă polemicile existente în literatura franceză și salută traducerea în limba franceză a scriitorilor români. Observă faptul că, în ciuda limbii de lemn din politică și gazetărie, creatorii adevărați din țara sa natală au reușit să păstreze prospețimea limbajului în perioada totalitară. Eseistul atrage însă atenția asupra faptului că, pe lângă numeroase beneficii, libertatea de expresie câștigată după 1989 poate duce la inflație poetică. Criticul menționează că literatura franceză este dominată de autoficțiune. Pornind de la această constatare, se întreabă care sunt diferențele între noul „gen literar“ și vechea autobiografie. Chiar dacă în ambele cazuri naratorul se confundă cu autorul, în autoficțiune, „autorul-narator poate să nu țină deloc seama de adevăr“.
Numeroase observații acide vizează premiile literare acordate în Franța, inclusiv Premiul Goncourt. De critica lui Țepeneag nu scapă nici membrii juriilor, suspectați că nu au cum să parcurgă avalanșa de cărți care invadează anual librăriile din Hexagon. Recunoaște că în societatea în care trăiește „comerțul e rege, iar cenzura economică – soția sa cea nemiloasă“. Cu toate acestea, prestigiul Premiului Goncourt reușește să influențeze opțiunile cumpărătorilor.
Finalul cărții este voltairian. După ce se rănește, în timp ce își cultiva propria grădină, Țepeneag își încheie observațiile printr-o metaforă. Potrivit acesteia, criticul literar este personajul care are menirea să curețe ograda literaturii, fiind considerat – așa cum afirmă Michel Deguy – un despot luminat.