Gabriel Hasmațuchi este un nume vizibil în mediul universitar sibian, mai ales în cel al științelor comunicării, în care s-a remarcat datorită activității de cercetare sau a coordonării unor reviste de profil. Poezia sa reprezintă o încununare a preocupărilor menționate și pare a survola, cum se întâmplă în recentul volum Câteva semne, teritoriile unor vârste biologice și poetice, practicând o arheologie a rememorării și a intuiției.
Poetul explorează lumea copilăriei percepută ca spațiu al ingenuității și al prospețimii imaginative, pe cea a naturii ca palimpsest epifanic sau pe cea a cuvântului catalizator al unor momente biografice, de-o importanță aparte în morfologia creației proprii și a descoperirii lumii din jur.
Robert Frost afirma că un poem începe în încântare și se termină în înțelepciune. Practic, poezia lui Gabriel Hasmațuchi se împlinește circular, căci debutează inițial sub auspiciile unei calmități senine, de-a dreptul apolinice, care însoțește relația poetului cu existența din jur, într-un limbaj lipsit de emfază stilistică, destul de cumpătat la nivel confesiv și ideatic. Însă, pe parcurs și până la finalul poemului, când cercul se închide, înțelepciunea poematică va căpăta discreția revelării unor adevăruri ascunse sau va oferi prilejul unor observații și nedumeriri atinse de paloarea interogațiilor grave.
Prinsă în mrejele sau în mirajele creației, relația dintre poet și propriile cuvinte se înscrie într-un soi de ritual care își dezvăluie câteva etape/semne/sem nale ale unei necontenite pendulări între, ceea ce numea Juan Ramón Jiménez, starea de fabil, care poate fi asociată concretului sau palpabilului și cea de inefabil, care vizează dimensiunea profunzimilor sau semnificațiilor imuabile. Una dintre aceste etape este cea care anunță, anticipează urme, fantasme sau iviri fulgurante ale cuvintelor în realitatea înconjurătoare, oferindu-i o patină atemporală. Așadar, cuvintele, încărcate de un potențial vizionar, au menirea „să curgă/ în albia viitorului stâncos“, căci rolul lor e „să împrospăteze uimirea celor ce vin“; în alte părți, poetul pătrunde „într-un cuvânt/ fără vârstă“, surprinde astfel slova de foc argheziană sau cuvântul ca germene al rugăciunii, atunci când acesta se retrage „ în chilia lui/ înainte de a încolți“. Așa cum, la nivelul visului, cuvântul capătă o trăsătură parcă nirvanică, întrucât, „în ultimul vis/ a scris cel mai frumos poem./ Fiecare cuvânt/ din care a fost zămislit/ era înveșmântat/ în lumină nestrivită./ Fiecare spațiu dintre silabe/ era o bătaie de inimă./ Fiecare gând/ era o unduire consistentă“.
Câteva sugestii ne dezvăluie miza lecturii și a trăirii acestei poezii care se distanțează de convențiile sterile sau încearcă să iasă din corsetul unui concret mult prea sufocant, prea aberant. Astfel, „cel mai întins organ al identității mele/ este cuvântul“, care, „după fiecare poem încheiat/ cade de pe trupul meu/ precum pielea unui șarpe“, atunci „când simți că pe oase/ nu mai ai carne,/ că sunt acoperite doar de cuvinte“. Imagini care își dezvăluie plasticitatea tocmai prin acuratețea exprimării și a mesajului, dar și, bineînțeles, prin substratul metaforic, cel care oferă tensiunea acestei aproape continue legături obsesive, hipnotice, chiar și viscerale, dintre cuvinte și corporalitate.
De veghe la cumpăna unor rituri de trecere, cuvântul participă la bilanțul acelor gesturi, întâlniri sau fapte care, de-a lungul unei existențe, trasează tocmai căile de acces la o dimensiune imanentă a firii și a trăirii: „spune-le prietenilor/ că ai trecut/ din această viață în cealaltă/ pe o punte sprijinită/ pe margini de lumină și de întuneric,/ că ești carne sau cuvânt,/ că treci și rămâi,/ după cum ți-ai ales fundalul/ în care să-ți imprimi chipul“. Aceste experiențe, aparent restrânse într-un climat nostalgic al rememorării, formează palimpsestul memoriei afective. Se reduce astfel distanța dintre timpuri și existențe, atunci când unele întâmplări capătă relieful unei viziuni a continuității și a atașamentului redate printr-o retorică a emoției, cu totul aparte: „În mișcările umbrei mele/ au rămas câteva/ din gesturile părinților./ De pe geamul pe care-i vedeam odinioară/ se dezgheață florile./ Cu brațele încărcate cu lemne/ umbra mea e a tatei./ Cu gălețile pline cu apă/ umbra mea e a mamei“. Palpitul candorii se regăsește, mai departe, și în alte locuri în care ingenuitatea devine motivul, modelul, mesajul reconectării permanente cu mediul și taina copilăriei de altădată: „La capătul dinspre pământ/ mă regăsesc în multe chipuri./ Dintre toate/ recunosc doar pe unul/ după modul în care-și ridică sprâncenele/ și după zâmbetul de care-mi amintesc/ dintr-o fotografie cu mine, copil./ La extrema dinspre cer/ mă reculeg/ în fața unor siluete/ ce-mi par cunoscute./ nu îndrăznesc să le strig pe nume/ și nici să le ating,/ ard ca niște lumânări de Înviere“.
Suprapunerea aceasta, deloc agasantă, de secvențe și prezențe oferă întregului volum forța expresiei și a simțirii care, încă o dată, transformă poezia într-o cutie de rezonanță a lumii și a uimirii.