Înainte de a deveni Mozart, a fost fiul lui Leopold. Pentru Wolfgang, tatăl său este profesor, mentor și primul om care îi recunoaște geniul. Dar, pe măsură ce copilul-minune devine un compozitor care își afirmă inde – pendența, admirația se transformă în conflict, iar iubirea, în nevoie de desprindere. După Dumnezeu, vine tata — cel mai recent roman al lui Éric-Emmanuel Schmitt, tradus, recent, și în limba română de Doru Mareș (la Editura Humanitas Fiction, în seria de autor dedicată celebrului scriitor francez) — urmărește cu fi nețe relația dintre un tată care își modelează fiul și un fiu care începe să-și revendice propriul drum. „Romanul lui Schmitt nu încearcă să ia locul biografiilor monumentale. Își propune mai degrabă să surprindă spiritul compozitorului într-un text al cărui stil se inspiră din pro priile allegro vivace: rapid și spiritual, agreabil și năvalnic“, notează cronicarul de la Le Nouvel Observateur. Despre această carte, despre pasiunea lui Éric-Emmanuel Schmitt pentru muzică, despre relația foarte specială pe care o are cu Mozart (i-a dedicat deja două romane, e probabil că mai urmează încă unul) — în interviul de mai jos, acordat la finele lunii octombrie, atunci când Éric-Emmanuel Schmitt s-a aflat în România. Atât pentru a-și lansa cartea, cât și pentru a juca într-o piesă de teatru.
Cristian Pătrășconiu: Prima întrebare e o „contrafactuală“ și o invitație la un exercițiu de imaginație: ce ați fi fost fără Mozart? Sau ca să trimit la o carte anterioară: cum ar fi fost viața dumneavoastră fără Mozart?
Éric-Emmanuel Schmitt: Dacă mă întrebați cum ar fi fost viața mea fără Mozart, aș spune că poate nici n-aș fi fost în viață, pentru că aveam o depresie profundă în adolescență, la vârsta de 15 ani, și planificam sinuciderea. Și datorită lui am rămas în viață. Mozart mi-a redat dragostea pentru viață. Cu el am descoperit dorința de a fi în viață, dorința de a descoperi toate frumusețile acestei lumi. Cum ziceam, la vârsta de 15 ani eram într-o depresie profundă, iar un profesor de muzică de la Lyon m-a dus, cu alți elevi, să vedem repetițiile de la Opera din Lyon și am văzut Nunta lui Figaro, opera lui Mozart. Și deodată, o doamnă a intrat pe scenă și a început să cânte; și în doar 4 minute și jumătate, cât a durat acea arie, Mozart a reușit să mă readucă la viață. Eram vindecat. Voiam să rămân, voiam să mă bucur de lume. Depresia este moartea dorinței și a speranței de a trăi. Da, depresia este moartea dorinței, iar Mozart mi-a redat dorința de a fi aici. Nu este, așadar, deloc deplasat dacă spun că Mozart m-a salvat.
Simțiți cum vă cresc aripi de înger când ascultați Mozart?
Aripi de om, aripi de ființă umană, nu aripi de înger. Când ascult Mozart, dovedesc dorința de a fi în viață: vreau să fac parte din această viață și să-mi joc rolul în ea, cu intensitate. Sunt tămăduit de către frumusețe – este vindecarea prin frumusețe. Acest aspect al vieții este adesea subestimat: ne putem vindeca de starea de rău, de depresie, de tristețe prin experiența frumuseții. Frumusețea te scapă de tot ce înseamnă încrâncenare și nepotrivire. Și această frumusețe este aici, la îndemâna noastră, a oamenilor…
Formula de mai înainte am preluat-o de la Emil Cioran. El spunea că atunci când ascultă Mozart simte că-i cresc aripi de înger și tot el spunea că Mozart îl face să regrete eroarea lui Adam, aceea de a fi mușcat din măr.
Da, da, da, cunosc bine opera lui Cioran, îi ador scriitura și îi detest filosofia.
Corect. Și eu, la fel – nu mă prea împac acum cu filosofia sa…
Cum să spun… Pe mine Mozart nu mă face să-L iubesc pe Dumnezeu, mă face să-i iubesc pe oameni, pentru că oamenii sunt capabili să creeze opere precum cea a lui Mozart. Mozart îmi dă din nou încredere în umanitate și îmi întărește iubirea pentru omenire. În legătură cu Dumnezeu, aceasta este o altă discuție…
Cântați des la pian, și Mozart, nu? În mod special, ce anume?
Sonata a 8-a, pe care o scrie la Paris imediat după decesul mamei sale, cele două Fantezii în minor – în do minor și în re minor – și Concertele pentru pian 21 și 23 – pe care le cânt și eu, la pian.
Concertul pentru pian nr. 21 e și favoritul meu, da… Două cărți în care în titlu este Mozart… vreau să vă întreb: numai două la o asemenea pasiune?
Vă referiți la un ciclu despre Mozart sau despre alți muzicieni? Da, voi continua. Mai am încă de scris despre Mozart. Vreau să scriu despre ultima perioadă a vieții sale – despre ultimele sale zile.
Credeți că muzica lui s-a născut din fericire sau dintr-o formă profundă de neliniște? Ați spus că e foarte umană.
Cred că Mozart ne arată cum neliniștea umană se poate vindeca prin producerea frumuseții. Pentru că muzica asta este. Cred că muzica ne reconciliază cu timpul care trece. În muzică nu mai suportăm scurgerea timpului, ci ne bucurăm de timp. Muzica este o artă a timpului în care timpul se scurge, dar în același timp este o intensificare a prezentului. Este o exaltare a prezentului, o intensificare a experienței prezentului. Reușim să ne bucurăm de moment. Este o artă a timpului care se desfășoară în timp și ne dăruiește desfătarea timpului. Prin muzică reușim să stăpânim, să vindecăm îngrijorarea. Aceasta este frumusețea neliniștii.
În ce măsură Mozart era conștient de propriul geniu? Altfel spus: se percepea ca fiind un om extraordinar sau își trăia uriașul talent cu o naturalețe dezarmantă?
Cred că Mozart își dădea seama că alți muzicieni sunt meșteri mediocri, dar nu era conștient că este un geniu. Când îi citim corespondența, vedem într-adevăr că este foarte dur cu toți muzicienii pe care îi aude, cu toți compozitorii pe care îi întâlnește etc. Este aspru în criticile sale, fie că vorbește de practicarea profesiei, fie de inspirație. Are, așadar, perfectă conștiință a lipsei de meserie sau a lipsei de inspirație a majorității compozitorilor, de exemplu a tatălui său. Știe foarte bine că operele tatălui său sunt mediocre. Însă, pe de altă parte, nu cred că își dă seama că parcursul lui a fost unul excepțional, deoarece tatăl său i-a oferit o educație muzicală aparte încă de mic – datorită lui Léopold Mozart, e excepțional încă din cea mai fragedă vârstă. Tatăl său era un mare pedagog, iar apoi el a călătorit prin toată Europa și și-a perfecționat astfel cultura muzicală ca niciun alt muzician. Era cel mai tânăr și cel mai cultivat muzician al epocii sale. Și cred că nu avea suficientă distanță ca să-și dea seama de asta.
Închei spunând că, fără îndoială, una dintre suferințele vieții lui a fost că nimeni nu-și dădea seama că el este Mozart. Copil fiind, a fascinat prin precocitatea sa. Precocitatea este un geniu relativ; adult, are un geniu absolut, nu mai e unul relativ. Iar ca adult, cred că ajunge să sufere că nu este recunoscut ca atare. Câtă vreme este precoce, oamenii îl văd cu ochii și îi acordă această genialitate. Însă apoi, pentru că oamenii nu ascultă muzica cu urechile, ci tot cu ochii, nu-i mai recunosc genialitatea la vârsta adultă. Cum spun în carte, oamenii ascultă cu ochii, nu cu urechile: când văd un copil mic care face lucruri extraordinare, se entuziasmează; dar când au doar urechile ca să depisteze geniul, nu-l aud.
Geniul este o formă de libertate sau o formă subtilă, uneori sufocantă, de captivitate? Geniul lui Mozart, mai exact.
Cred că un compozitor scrie muzică la fel cum un măr face mere. Nu are de ales. Este condamnat să facă acest lucru – condamnat să compună muzică așa cum mărul este condamnat să producă mere. Geniul este dovadă a necesității de a face ceva. Este o condamnare, dar în același timp este o eliberare: ești condamnat să te eliberezi, să devii tu însuți, să fii tu însuți. Doar făcând acest lucru, te eliberezi. Producând muzică, ajungi să fii tu însuți. Este cazul lui Mozart, care este condamnat să producă. Ești supus unei condamnări pentru că e o absență a alegerii, iar dacă te opui destinului ajungi să trăiești o altă viață, nu-ți mai trăiești viața ta – treci pe lângă propria viață și trăiești viața altuia în loc să-ți trăiești propria viață. Trebuie să îndeplinești o necesitate.
A fost Mozart mai liber în muzica sa decât în ceea ce nu este muzică în existența proprie?
Cu siguranță. Mozart a suferit mult având în vedere statutul muzicianului din acea vreme. Un muzician făcea parte dintr-o casă: a unui conte, a unui duce, a unui arhiduce, a unui prinț. Cei care făceau muzică erau angajați cu un statut similar celui al servitorilor sau valetului, pe lângă curți regale sau nobili. Mozart este primul artist care își asumă libertatea și spune „mă eliberez de asta“ și devine ceea ce numim freelancer – cum se spune în americană. Acesta este motivul rupturii cu tatăl său, Léopold, care avea mentalitatea trecutului și nu înțelegea de ce își asumă riscuri atât de mari pentru opera sa.
Iar libertatea lui Mozart, eliberarea de această condiție de muzician, nu era deloc o libertate negativă, ci una pozitivă: s-a eliberat ca să scrie muzica pe care trebuia s-o scrie. Libertatea sa i-a permis să creeze și altfel de bucăți muzicale decât cele religioase impuse de prințul Colloredo — pentru că, pe lângă prințul-arhiepiscop de Salzburg, Colloredo, nu putea scrie decât muzică religioasă, doar mese și motete, în timp ce el voia să scrie opere, concerte, sonate etc. Așadar, pentru a se împlini ca muzician, a trebuit să se elibereze social. Și cred că a murit din cauza asta. Această eliberare aduce riscuri, lucrează mult și moare la 35 de ani din motive de epuizare – pentru că era nevoit să compună enorm, să dea lecții, să alerge prin Austria și Cehia, de la Praga la Viena. Muzica l-a eliberat, dar l-a și ucis. Eliberarea socială i-a eliberat opera, dar l-a ucis.
Cum ați descrie relația dintre Mozart și tatăl său? Este o relație de iubire sau lucrurile sunt mai complicate, cum se scrie pe Facebook: it’s compli cated?
Înainte de a scrie despre Mozart, voiam să scriu despre relația tată-fiu, dar nu despre a mea cu tatăl meu, pentru că nu aveam perspectiva necesară. Am ales relația dintre Léopold și Wolfgang Mozart, pentru că mi se părea că ea concentrează toate problemele acestei relații. Relația tată-fiu nu se trăiește la același etaj al casei. Dragostea paternă este o dragoste dorită, consimțită. Accepți să fii tată sau vrei să fii tată; altfel fugi, ceea ce este de altfel cazul multor genitori, care nu merită titlul de tată, ci doar pe cel de genitor. Este deci o relație pe care o accepți sau o dorești, pe când a fi fiu nu este o alegere. Toată lumea este fiu sau fiică. Există, așadar, o mare diferență între aceste două iubiri: una voită și una obligatorie, mai exact una neinterogată.
Adesea, natura însăși a acestei iubiri este foarte diferită. Dragostea părinților – paternă sau maternă – este una altruistă, pe când cea a fiului este una egoistă – copilul consideră normal să primească iubire și, toată viața, chiar la vârsta adultă vrea ca părinții să se comporte ca niște părinți, tatăl ca un tată și mama ca o mamă; vrem ca tata să rămână tată. Cele două tipuri de dragoste sunt la etaje diferite și se întâlnesc foarte, foarte rar.
Până unde l-a protejat Léopold pe fiul său? Și pentru ca Mozart să devină Mozart, trebuia să-și trădeze tatăl? Sau verbul „a trăda“ e unul prea tare aici?
Nu ar fi existat Wolfgang Amadeus Mozart fără Léopold. Un Mozart l-a făcut pe celălalt, nu doar fizic, ci și muzical, intelectual. Mozart n-a putut atinge acest nivel de muzician decât pentru că a avut acest tată pedagog, care i s-a dedicat total. Léopold a făcut totul pentru el, și-a luat concediu fără plată ca să-și ducă fiul pretutindeni, și-a dedicat viața fiului său. L-a format, dar Mozart s-a dovedit un geniu în muzică, nu și un geniu al vieții sociale. Wolfgang era zero pe plan social – extrem de stângaci, nu vedea comedia socială, nu vedea mizele de clasă. De aceea Léopold a vrut să-și protejeze fiul devenindu-i impresar sau consilier principal, odată ce acesta a ajuns adult. Léopold a vrut să-l protejeze prea mult în viața adultă, iar din această dorință a apărut ruptura – fiul și-a luat distanță și a rupt legătura cu tatăl. Iubirea lui a fost deci benefică și, deodată, a provocat ruptura.
Nu e o trădare, este o depășire a tatălui. Tatăl avea prejudecăți sociale, gândea ca un om al timpului său și aprecia siguranța în defavoarea libertății, iar Mozart a trebuit să-l depășească. Este o depășire a Tatălui, nu o trădare a Tatălui.
Care apreciați că e cea mai frumoasă pe rioadă de creație a lui Mozart?
Este evident că nu în copilărie sau adolescență. Nu perioada copilăriei. Pentru mine, la 21 de ani începe Mozart să fie Mozart, după călătoria la Paris (a doua a sa) și mutarea la Viena. Din acel moment este pe deplin stăpân pe sine, atât de desăvârșit tehnic încât poate ceda total inspirației.
În mod paradoxal, în calitate de compozitor, nu e cel mai precoce dintre geniile din istoria muzicii – Mendelssohn și Chopin scriau opere fundamentale la 16-17 ani. De pildă, sunt mult mai admirativ în fața operelor de tinerețe ale lui Felix Mendelssohn sau Frédéric Chopin: Mendelssohn scrie Uvertura la Visul unei nopți de vară la 17 ani, iar Chopin scrie cele două Concerte pentru pian și orchestră la 19 și 20 ani. Este deja Chopin și este deja Mendelssohn. Mozart începe cu adevărat să fie mare de la vârsta de 21 de ani. Mozart este un interpret precoce – fără îndoială unul dintre cei mai precoce – dar, ca și compozitor, perioada dintre 21 și 35 de ani este cea mai bună. Are 15 ani de creativitate extraordinară.
O ultimă întrebare: de unde vine această formulă din titlul cărții dumneavoastră: Imediat după Dumnezeu, tata (Juste après Dieu, papa)? Și de ce? Un titlu foarte, foarte tare, de altfel…
„După Dumnezeu, vine tata“ este un citat din Mozart de la 21 de ani, vorbind despre tatăl său: „Imediat după Dumnezeu, vine tata“. Este fraza unui fiu care își dă seama că îi datorează totul tatălui: dragostea de viață, descoperirea muzicii, nivelul său muzical, copilăria sa excepțională etc. Ceea ce mă fascinează este că fiul care a spus asta îl lasă pe tata să moară singur și bolnav. Acest contrast. Vedem titlul, începem cartea și îl vedem pe Léopold Mozart singur, așteptându-și fiul. Marile drame se petrec adesea nu în zgomot, ci în tăcere, în absență, în așteptarea unei scrisori sau a unei vizite care nu mai vine. Am vrut să creez această tensiune între strigătul de dragoste fi lială din titlu și fiul care își abandonează tatăl. Voiam ca, de la bun început, cititorul să perceapă contras tul dintre acest titlu, care este un strigăt de iubire filială, și realitatea de după: un tată care așteaptă un fiu care nu mai vine. Iar apoi voiam să povestesc cum s-a petrecut totul.
Vă mulțumesc foarte mult. Așadar, continuați viața dumneavoastră cu Mozart.
Da, da. Vă mulțumesc și eu! Și dumneavoastră, se pare!
Traducere din limba franceză de Claudia Davidson-Novosivschei
