Există o literatură a rîurilor autohtone neexplorată încă din unghi „geocritic“. Despre reprezentările literare ale Bistriței, Moldovei, Siretului sau Oltului, cursuri de apă cu puternică încărcătură simbolică, se pot scrie studii întregi. Crescut pe malul Teleajenului, școlit ca elev-marinar pe Dunăre și afirmat, post-avangardist, în geoliteratura de reportaj, Geo Bogza a intuit resursele subiectului, compunînd un roman-poem simfonic și inițiatic (Cartea Oltului) despre cel mai mare rîu intern. Antropomorfizat mitologic pe modelul Nilului din cartea lui Emil Ludwig (1936), dar păstrînd datele unui reportaj social, Oltul devine eroul civilizator al unei aventuri biografice și geo-istorice care transportă, ca metaforă a curgerii Vieții, destinele unei lumi. Mai înainte, Mihail Sadoveanu luase „în proprietate“ fantasmatică arheologia văilor Moldovei, Siretului și Frumoasei (Sebeș), Alexandru Vlahuță dăduse profiluri decent-expresive (dar nu mai mult) rîurilor interioare în România pitorească, după ce, în secolul romantic, Grigore Alexandrescu efigiase Oltul la Cozia, Ion Creangă – rîulețul nemțean Ozana, Vasile Alecsandri monografiase liric Siretul la Mircești, Slavici teritorializase granița „Murășului“ dintre Radna și Lipova în Mara, Al. Odobescu – Buzăul și Bîscele în Pseudokynegeticos, iar Duiliu Zamfirescu plasase cursul Ialomiței prin Bărăgan drept cadru al Vieții la țară. Vedeta rămîne însă Bistrița moldovenească, urmărită în ocurență cu Ceahlăul sau „pe plută, de la Dorna la Piatra“ de la Asachi și Alecu Russo, via Nicolae Gane și Hogaș pînă la amintiții Vlahuță și Sadoveanu. Pentru prozatorii Vieții Românești, excursiile în speță au caracterul unui ritual identitar (azi l-am numi team building), ornat inevitabil cu legendele despre defileul primejdios de la Toance sau despre Piatra Teiului, stînca adusă de diavol să „iezească“ rîul (sortit mai tîrziu barajului de la Bicaz…). Nici un scriitor român nu a văzut însă rîurile autohtone cu acuitatea realistă a lui Nicolae Iorga, a cărui acuitate de topograf hidrolog e în acord cu observațiile pozitive – socio-economice, cultural-istorice și etno-antropologice care-i însoțesc consemnările monografice de călătorie.
Volumele de peregrinări prin Regatul României de pînă la 1918, ca și cele care-i consemnează călătoriile la românii din Imperiul Austro-ungar, fac din el un maestru absolut, încă neomologat ca atare, al literaturii noastre peisagistice. Și e regretabil că din sinteza geocritică a lui Eugen Simion (Recurs la natură, 2022) lipsesc nu doar repere ale genului ca Vlahuță și Bogza, ci și Iorga. Ciuruite de croșetele edițiilor antedecembriste, pentru, în special regretabilele bufeuri de antisemitism economic ale autorului, scrierile, organizate pe provincii și județe, conțin și unele cele mai reușite pagini literare ale prodigiosului istoric. Dacă Iorga este, undeva, excepțional ca scriitor, aici este (aici și în evocările bossuetiene din Oameni cari au fost). Mihail Sebastian avea dreptate, într-o cronică, să vadă în el un scriitor cu frazare ultramodernă, în pofida ideologiei tradiționaliste. Intrigă la lectură estetica rîurilor, prezentă mai ales în călătoriile din Regat (în Ardeal și Banat obsedante sînt comparațiile etno-statistice). Capitolul Pe Bistrița, în plută depășește tot ce s-a scris despre acest traseu favorit al descriptorilor Moldovei de la 1900, iar hiperrealismul dinamic surclasează, ca suspans al observației directe, relatările lui Russo, Vlahuță și chiar Sadoveanu. Cursul montan al Bistriței moldovene se lasă consemnat, din mers, cu bogăție de observații istorico-sociale și verosimilitate, iar „infernul“ Toancelor e demitizat ironic. La Poiana Largului, Bistrița „trece supt maluri înalte. E cea mai măreață dintre apele Moldovei, largă, adîncă, limpede, strălucind din toți solzii de ardezie. Pe alocuri, o încarcă plute aspru încheiate care se odihnesc, așteptînd plecarea“. Mai jos de Piatra-Neamț, apa își disipează parțial energia: „Trenul străbate un ținut mai jos, cu dealuri bine învelite, mărginind o vale foarte largă. Numai după mai multă vreme de mers încet, trenul trece Bistrița, ruptă în șuvițe, dar păstrînd încă un puternic curs principal, pe care se văd oprite plute.“ Mitologia rîului montan se stinge domesticită, lăsînd locul unui realism puternic vizual. În schimb, Oltul „mare“, în trecerea spre Vîlcea, e privit fără adeziune. În răspăr cu o întreagă hagiografie, Iorga îl deromantizează printr-o serie persiflantă de comparații negative: „Chiar fără seceta care i-a îngustat atît de mult cursul (…) Oltul nu e «fluviul» visat de atîția dintre noi și cîntat de poeți. El n-are un pat adînc rupt în pămînt și maluri romantice nu-l îngrădesc cu un farmec sălbatec. Măreția se află la noi numai în triumfala înaintare a Dunării împărătești sau în culmile de piatră goală ale celor mai înalți dintre Carpați. (…) Oltul are țermuri, nu maluri, o albie de prund, iar nu o surpătură a solului sau un pat pentru ape largi (…) Abia ici și colo spume, unde cursul se ciocnește de dinții de piatră ai solului: nici atîta alergare zglobie ca la un torent din valea Prahovei. El trece liniștit înainte.“ Inaderența se manifestă și prin comparații inferiorizante cu alte rîuri autohtone: „Tot înainte spre Jiblea, de-a lungul Oltului pe care-l treci în Argeș, să te întorci iarăși în Vîlcea. Cu toate ploile din urmă, larga apă lăptoasă, unită într-o singură albie, e mai puțin răsfățată decît Siretiul, mai puțin vioaie decît Moldova limpede, mai rău împrejmuită, mai slabă decît puternica Bistriță cu malurile rupte. Nici acuma n-aș zice: «Oltul mare.»“ Nici Jiul de cîmpie (spre deosebire de cel montan) nu stă mult mai bine; indisciplinatul rîu oferă, lîngă Craiova, o imagine vizuală a epuizării leneșe: „…lăfăiat trîndav pe o albie de nisipuri moi, Jiiul, fără disciplina unei albii sigure, se rupe în cracuri moarte și aruncă din mijlocul lui ostroave sterpe, goale. Prundișul și bolovanii i-a lăsat pe drum și tot acolo și-a pierdut toată puterea; aici apele lui se poartă așa de încet ca fața suflată de vînt a unei mlaștini. Îl treci pe un pod de lemn nou, lung și tremurător.“ Și Prutul are o imagine dezolantă, înfățișarea lui meschină fiind ascunsă de un relief lutos pe măsură: „Prutul nu se vede. Atîtea dealuri îl închid privirii. Îngust în această desfășurare de coaste acoperite cu sămănături, el se tîrăște între malurile de lut.“ Campionul derizoriului rămîne însă „«rîul» Bîrlad, pe care-l știam mai sus, în ținutul Vasluiului ca o apă vioaie și limpede supt malurile de lut prăpăstioase“, dar care spre Tecuci „apare ca un pîrîu păcătos, aproape cu totul supt de soarele verii nemilostive.“
Iorga surprinde acut identitățile hidrografice, uneori doar printr-o imagine expresivă, iar fizionomiile rîurilor par niște portrete fizico-morale reușite. În preajma Snagovului, Ialomița („Nilul Bărăganului“) e descrisă printr-o frază ale cărei perioade îi urmează mendrele placide: „În stînga e Ialomița, largă, cufundată în adînc, gălbuie de maluri lutoase, apă nestatornică, șerpuind în cercuri mari peste întinsa cîmpie de roadă“; confluența ei cu Dunărea, la fostul Tîrg de Floci, evocă o luptă inegală: „Iar mai încolo, printr-o deschizătură a marginii lutoase copleșite de buruieni, un val mișcător de argint străbate, luptîndu-se cu Dunărea pentru a-și păstra mersul deosebit, pînă ce la urmă el se pierde într-un ascuțiș.“ La Cîmpina lui Hasdeu, curățenia vioaie a tînărului și risipitorului rîu Prahova sfidează murdăria noilor exploatări petrolifere: „…cursul sfîșiat în șuviți de oțel albăstriu al Prahovei, ce se zbenguie în pietriș, curată (de) pare că nu s-ar revărsa în preajma ei duhorile negre ale păcurii care pătează totul cu murdăria ei grasă, îndărătnică.“ Opoziția între valea Dîmboviței din Muscel și lamentabilul ei avatar bucureștean modernizat e sintetizată printr-o comparație fizico-morală memorabilă, unde „sămănătorismul“ devine adecvat literar: „Dincolo de Gemenea treci Dîmbovița. Vechea noastră cunoștință bucureșteană, slabă, gălăgioasă, împodobită cu poduri meschine și scumpe cheiuri pe păreții cărora cresc însă buruieni sămănate cu hîrtii murdare – e cu totul altfel aici, unde ea este încă țăranca vioaie, iute, cu sufletul curat. Nu e o apă ruptă în șuviți ca Ialomița, ca Prahova; într-un singur curs ea se azvîrle peste prund și bolovani, împistrindu-se de spumă, sare peste piedici albă de furie, mișcă mori…“ Reține atenția preferința recurentă a autorului, indicînd un ethos al muncii, pentru forța „unificării“ apei în detrimentul „dezbinării“ păguboase: „Uneori rîul e spîrcuit în șfichiuiri dezbinate, alteori el aleargă prins în jgheaburi de lemn; în sfîrșit, el se scurge la vale fără piedici și unit cu sine, gîlgîindu-și apele limpezi, care răsfrîng în colori de ardezie cerul năpădit de nori.“ În același sens, istoria „civilizării“ bucureștene a Dîmboviței oferă o mostră subtilă de sarcasm prin asocierea cu Bîrladul (nu cu Bahluiul ieșean, ceea ce ar fi fost banal): „…peste o întreagă jumătate de veac de la Kiselev și îmbunătățirile lui, Dîmbovița, «dulcea» apă cu chefuri rele, intră în sfîrșit sub stăpînire omenească. I se puseră stavile de maluri adînci, săpate în gropile rîpei (…) și poduri de piatră înlocuiră deasupra rîului canalizat vechile podețuri de lemn, cum sînt acelea care se pot vedea și astăzi în Moldova peste urîta gîrlă a Bîrladului.“