În Valea Săpunului, Andrei Zbîrnea încearcă, înainte de toate, o reconectare cu realitatea din jur mai ales atunci când semnalul de la routerul relațional pare tot mai slab, pe alocuri, inexistent. Imaginarul majorității textelor se plasează între surprinderea coordonatelor lumii din jur, hiperdigitalizate, și înțelegerea comportamentului misterios al enigmaticei crăiese, locuitoarea Văii Săpunului. Acest spațiu situat într-o zonă periferic-urbană, dotat „cu noua sa ordine“, este o enclavă heterotopică în miezul unei actualități în care orice „progres tehnologic“ este urmat de un „regres moral“, atunci „când retalierea îți face cu ochiul/ și tu găsești glitch-ul din atrium“. Majoritatea acestor cadre se succed cu viteza consumului și a alienării actuale, instituind parcă o aclimatizare cu eșecul constant al comunicării și al afectivității, într-o realitate bruiată de zgomotul și furia unei societăți martor la antropomorfizarea entităților artificiale, vorba lui Mihnea Măruță: „când ceața ne acoperă, comutăm: pilot automat și trece/ toată această furie contopită în sunet și imaginație/ un organism universal la care nu mai avem acces“.
Aflate într-o accelerată dinamizare/dinamitare a rutinei, produsele actuale, destinate pieței de consum, întâlnite în spații cât mai diverse, tind să înlocuiască datele sau prezențele concrete, prilejuind parcă o schimbare continuă în morfologia ambientală de la domestic la social: „râul nostru a secat a devenit o animație pe care niciun puști nu vrea să o revadă“, „din când în când înlocuim copilul interior cu un animal totemic grija contaminării răsare din sud pregătiți de flashmob sensibilizăm populația din valea săpunului“, „pielea moartă se va transforma în măr otrăvitor“, căci „valea săpunului e remodelare & angst conține“.
Andrei Zbîrnea reușește să surprindă, într-un ritm alert, uneori psihedelic, pulsul actualității bruiat adesea de către tot felul de factori nocivi. Observația lucidă, uneori și ludică, este ascunsă adeseori dincolo de camuflajul sarcasmului și al debusolării. Preocupările personale, scindate între concret și virtual, oferă încontinuu oglinda fisurată a unei vieți tot mai instabile sentimental, decizional și virtual: „cineva să-mi explice sintagma painfotainment/ și mai ales cum ajută progresul tehnologic relațiile la distanță“, altădată dorește „să vorbim despre retaliere/ să-nțeleg de ce inflația e mai puternică/ decât lipsa lui karim benzema de la cupa mondială“.
Totodată, tonul unei inocențe confuze și al unei maturități oarecum dezorientate redau o serie de instantanee biografice, care se derulează alert sau în alertă, sub forma unor colaje, secvențe fotografice sau stickere/emoticoane. Orizontul traumei se întrevede la capătul unui astfel de discurs tehnicizat și tehnologizat, plin de inserții livrești sau muzicale. Toate acestea, transpuse în limbaj poetic, generează și o anumită incoerență discursivă, senzorială sau evenimențială, o stare de permanent sevraj confesiv în care se suprapun, uneori destul de confuz și alienant, imagini din trecut cu cele din prezent, stări cu anumite viziuni care parcă încearcă să închege un discurs tot mai fracturat. Prins în conflictul acesta dintre consum și saturație, lipsit de pârghii vizibile atât exterioare, cât și interioare, personajul acestor secvențe scurtcircuitate pare a reproduce comoția pe cre o reflectă celebrul tablou al lui Munch, Țipătul, reconstituit din pixelii și decibelii minunatei lumi noi.
În rest, sub auspiciile consumerismului pot apărea și puseuri de sensibilitate, când „nu-i pot șterge din lista de prieteni/ pe cei care nu mai sunt printre noi“ sau când, după cele „trei îmbrățișări succesive de la un băiețel tot mai curajos“, realitatea își devoalează reversul trandreței și al inocenței. Într-o secvență de viață obișnuită, Valea Săpunului este învăluită într-o atmosferă elegiac-joculară, căci „crăiasa ar tresări la vederea luminii infiltrate/ și ar instaura micile deconstrucții domestice/ diferența dintre tocăniță și ostropel“. Prin această scenă desprinsă parcă dintr-un teatru al absurdului se produce o oarecare îmblânzire sau detensionare, de foarte scurtă durată, a contextului alienat, prezentat până acum.
Imaginea de ansamblu a întregului volum rămâne cea a individului tot mai însingurat chiar și în mijlocul unui cotidian multifuncțional, cuprins de ritmuri digitalopante sau de fluidizarea oricăror granițe sau repere concrete. Animat de un stoicism și de o luciditate tot mai anxioase, poetul conștientizează termenii și condițiile unei existențe prinse în malaxorul unui corporatism parcă atemporal: „eu din viitor văzut prin periscop/ element etanș/ primind taskuri pe bandă rulantă“.