Volumele de istorie literară ale lui Mircea Anghelescu sunt concepute în așa fel încât să existe o continuă rotire a privirii critice de la operă către împrejurările în care aceasta își face apariția, de la autor către mediul cultural în care evoluează, de la literatura propriu-zisă către formele de discurs proxime. În studiile și articolele ce îmbrățișează o arie largă de cuprindere – începuturile literaturii române moderne, călătórii și călătoriile, raporturile text-realitate, literatura detenției, mistificațiile sau autorii neomologați canonic – literatura pare câteodată desprinsă de lumea care îi dă naștere și o receptează. Perspectiva predominant culturală din care cercetătorul abordează literatura neglijează, de regulă, aplicarea grilei valorice. Mircea Braga observă această tendință de a se desprinde de propriul său orizont de valori: „Mircea Anghelescu nu poate fugi de propria sa subiectivitate (cum ar dori să se petreacă), inevitabil atribuitoare de sens, inevitabil valorizatoare, inevitabil «actuală», alături de reala deschidere a comentariului său spre orizonturile largi ale spiritualității în ansamblu, constituite în timp, dar și definind un timp […]” (Mircea Braga, „Mircea Anghelescu. Opțiune pentru strategie”, în Pe pragul criticii, Sibiu, Editura Transpres, 1992, p. 33).
Ce înseamnă a scrie istorie literară atunci când opera este încadrată unei rețele de relații culturale, sociale și intelectuale? Cât de departe poate opera contextualizarea fără ca textul să-și piardă specificitatea literară? Cum rămâne cu discutarea valorii estetice în perioada în care literatura însăși nu și-a constituit încă formele, publicul și scările ierarhice? Acestea sunt întrebări care mă duc cu gândul la metodele și procedeele contemporane nouă practicate în cadrul studiilor culturale. Pentru a lămuri natura unei astfel de apropieri, este necesară observarea statutului pe care îl acordă un cercetător format în anii ’70 ai secolului trecut operei, de obicei restrânsă, a unui scriitor, după ce îi stabilește caracteristicile mediului în care apare și locul ei, nesigur, în istoria literaturi.
Întrebările de mai sus sunt cu atât mai îndreptățite, cu cât se referiră la începuturile literaturii române moderne – domeniul predilect de studiu al autorului Preromantismului românesc (1971). Este perioada în care literatura noastră nu deține formele bine constituite ale unui sistem de valori cert și riscă să piardă din vedere procesualitatea prin care ele devin cu putință. Traducerile (știm, nu fac o literatură), lectura incipientă în spațiul public, presa la începuturile ei, comerțul de idei cu schimburi anemice, apariția noii sensibilității și a unor modele culturale venite din import nu mai sunt elemente de decor sau de fundal ale literaturii. De aceea, raportul dintre text și context ocupă prim-planul cercetării.
Caracteristică lui Mircea Anghelescu este plasarea ariei de cercetare în întregul câmp cultural în care s-au constituit, au circulat și au fost receptate anumite scrieri. Acestea oferă imaginea unei istorii literare care se străduiește să reconstituie condițiile istorico-sociale în care s-a înfiripat însăși literatura noastră. În Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română (2015), putința de a face o tipologie a călătorilor dovedește contribuția acestora la maturizarea temelor și la formarea percepțiilor publice. Încă o dată este de pus întrebarea dacă extensia câmpului istoriei literare nu presupune o diminuare a interesului pentru literatura propriu-zisă și dacă nu cumva metoda respectivă anticipează îndeletnicirile științifice contemporane nouă ce țin de studiile culturale, când textul este analizat, în primul rând, ca document al unei epoci. Răspunsul este negativ, întrucât contextele studiate de Mircea Anghelescu oferă explicații asupra condițiilor istorice în care s-a scris literatura. Neglijarea factorului estetic este explicabilă în… contextul unei literaturi aflate încă la început de drum.
În prefața la cartea Textul și realitatea (Bucureşti, Editura Eminescu, 1988), autorul explică motivul pentru care un istoric literar are datoria să studieze o scriere în ansamblul literaturi: „Istoria literară n-ar trebui deci să fie doar o istorie a literaturii, nici una doar a istoriei receptării literaturii, ci una care să le cuprindă pe amândouă, adică o istorie a literarității, a ceea ce era considerată literatură într-un anumit, moment, din anumite cauze, în anumite medii, și a ceea ce nu era încă literatură, dar a devenit în perspectiva timpului. Acesta este punctul în care acțiunea autorului și cea a publicului său se întâlnesc și se conjugă într-un sistem. La baza lui se reîntâlnesc cele două realități: a textului și a lumii de la care și pentru care a căpătat substanță” (p. 12). O asemenea aserțiune îngăduie înțelegerea demersului aplicat de Mircea Anghelescu, care urmărește procesualitatea grație căreia se constituie ceea ce o anumită perioadă a istoriei noastre recunoaște a fi drept literatură.
Așa se explică predilecția manifestată pentru comentarea unor scrieri care, privite retrospectiv, par marginale, în situația autorilor refuzați, pe bună dreptate, de canoanele instituite. În paleta preocupărilor intră și traducerile, publicistica vremii, jurnalele, cărțile de călătorie și alte texte aflate la granița dintre document și literatură. În Mistificțiuni, de pildă, textele apocrife sau falsurile nu sunt citite pentru valoare literară. Acestea contribuie la clarificarea și profilarea lumii literare a unui moment dat, acționând „precum o hârtie de turnesol sau un termometru – pentru că nu sunt rebuturi, simple «falsuri» care, odată demascate, își pierd orice semnificație, și deci orice relevanță pentru domeniul căruia i-au fost destinate” (Mistificțiuni, Editura Spandugino, București, 2016, p. 287). Aceeași idee o aflăm expusă și pe coperta ultimă a cărții Literatura în context (2020): „textele literare funcționează ca un revelator mai puternic decât instantaneele fotografice, având calitatea de a comprima, în substanța lor, toate dimensiunile vieții”.
Dacă istoria literară ține la loc de vază operele consacrate, există riscul de a nu mai fi explicată cauzalitatea apariției lor. Marile opere reprezintă un mic procent din producția unei epoci și, pentru a percepe modificarea codurilor și a ierarhiilor, este necesară o panoramare a întregii producții literare și respirarea în atmosfera culturală respectivă. Un scriitor poate fi important sau reprezentativ pentru istoria literaturii, fără a fi, prin aceasta, și un mare scriitor. În Literatura română modernă. Partea întâi. Premise. Începuturi. 1780–1860 (2020), literatura noastră din acea perioadă este descrisă ca fiind „neieșită încă din faza bolilor copilăriei”. Altfel spus, nu existau încă pe deplin constituite formele, instituțiile și criteriile stabile. În asemenea condiții, a aplica exclusiv criteriul estetic al literaturii mature înseamnă a judeca un proces de formare numai prin rezultatele sale esteticește valabile.
Contextul dobândește o asemenea importanță, deoarece, în concepția lui Mircea Anghelescu, contează foarte mult raportul dintre text și realitate. În volumul din care am citat mai sus apare ideea dublei realități – a lumii și a operei. Aceeași concepție o întâlnim expusă pe coperta a patra a cărții Scriitori și curente (1982): „A înțelege opera unui scriitor, mai ales a unui scriitor aparținând altei vârste istorice, presupune putința noastră de a o plasa din nou, fie și numai pentru o clipă, în apele amniotice din care acesta s-a născut; simplul contact cu textul nu este suficient pentru că, în peisajul epocii sale, el putea însemna – și adesea chiar însemna – altceva decât pare azi să însemne, așa cum atâtea cuvinte aveau la origine alt sens decât au pentru noi, acum”. „Apele amniotice” ale operei reprezintă ceea ce cititorul ulterior nu mai deține. Este vorba despre codurile unei epoci, gustul, convențiile, așteptările, concepțiile despre literatură, valorile și prejudecățile care făceau ca un text să fie receptat într-un anumit fel.
O scriere nu are doar valoarea conferită antum sau postum. Prin lectura hermeneutică se întreprinde o încercare de a recupera ceea ce s-a pierdut între momentul apariției textului și lectura lui în epocile viitoare. Această exigență este vădită în cazul autorilor aparținând unor epoci îndepărtate. Cititorul contemporan atribuie de obicei unui text interpretări estetice sau ideologice pe care autorul și contemporanii săi nu le-ar fi recunoscut. Or, datoria istoricului literar este în primul rând de a analiza valoarea conținută, oricât de relativă ar fi aceasta, și semnificația pe care scrierea le-a avut în epoca sa. Plasarea contextuală este necesară pentru ca opera să poată fi recitită tel quel, nu pentru a dispărea în context. Așa se procedează în monografia Ion Heliade Rădulescu. O biografie a omului și a operei (1986), unde valorificarea surselor documentare îngăduie pătrunderea cauzelor și circumstanțelor determinante pentru operă, acestea înlesnind interpretări noi. În Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea (2013) se analizează „documente umane care sunt în același timp documente literare” (citat tot de pe ultima copertă a cărții). Prin urmare, documentul reprezintă simultan un text și o mărturie istorică.
O insuficiență care se resimte în adoptarea metodei contextualizante a lui Mircea Anghelescu este legată de neputința de a realiza o restituire de istorie literară completă (dar care metodă ar izbuti, oare, să facă acest lucru?). Mircea Braga a observat o dificultate de neevitat: „Mircea Anghelescu pune un accent mult prea apăsat asupra inviolabilității condiției istorice date a operei, trecând prea ușor peste faptul că fiecare timp își are propria sa istorie literară, ca istorie a valorilor, cum spunea G. Călinescu, aceasta însemnând dacă nu o permanentă perturbare a ierarhiilor (poate interveni și a asemenea re-staurare), atunci o altă neistovită configurare a altor sensuri și semnificații. În fond, hotărâtoare în practica istoricului literar modern este «relevarea» răspunsului actual al unei opere a trecutului la diagrama de idei, sensibilitate și gust a unui nou receptor” (Mircea Braga, op. cit., p. 32). Cu toate acestea, textul relevă lumea, neîncetând prin aceasta să fie text. Dubla apartenență – față de autonomia operei și față de lumea care i-a dat naștere – constituie nota de originalitate a demersurilor întreprinse de Mircea Anghelescu.