Într-o vară toridă exilată din istorie, toți marii responsabili cu gîndirea planetară s-au adunat pe o Insulă din Oceanul Atemporal, într-un stabiliment alcătuit dintr-o monumentală Sală Morfeică, o grădină cu lavandă și câteva anexe. Și s-au așternut să organizeze un concurs. Denumirea pe care au fixat-o, fără să-și bată prea mult capul, a fost Gala Înfrânților. Nu era vorba de a aduna laolaltă perdanți de toate categoriile, nedreptățiți ai jurizărilor de tot felul ori victime ale tuturor matrapazlâcurilor ce-s activate acolo unde e rost de ceva bănuți, ori măcar de glorie. Nu. Căci natura competiției proiectate era cu totul inedită. Cei ce doreau să participe trebuiau să trimită, conform regulamentului, o coală de hârtie conținând o întrebare. O întrebare suspendată. O întrebare zadarnică. O întrebare dureroasă. O întrebare care să excludă orice fel de răspuns nedogmatic. Care să te afunde în imposibil. Să-ți transforme orizontul într-un zid al ne-trecerii. Cu alte cuvinte o insolubilă – în termenii gândirii raționale a făpturii umane. Dar una care să evite poncifele de gen „care e sensul vieții?“ ori „ce a fost înainte de Big Bang?“ Ori „de ce murim?“
Au început să sosească plicurile. N-a fost stabilită nicio restricție cu privire la autorii participanți, fie ei din orice cartier al istoriei, fie ei notorii sau anonimi, aparținători la orice breaslă în care și-au câștigat traiul. Căci, așa cum am zis, locul desfășurării competiției este în Oceanul acela nesfârșit, menționat deja, nu-i așa? Mai mult decât atât, participanții nu vor fi cunoscuți niciodată de alți oameni decât de membrii juriului, căci va fi să fie premiată doar întrebarea, nu pe cel ce a trimis-o. Oricum, premiul nu va include vreo componentă materială. Nici vorbă de bani, cadouri, diplome, medalii, nici măcar de popularizarea chipului fericitului ales. Premiul se va rezuma doar la promovarea întrebării câștigătoare prin toate variantele media în așa fel încât ea să se „înșurubeze“ în mentalul tuturor celor – prezenți, dispăruți ori încă nenăscuți – ce au/aveau/vor avea o cât de mică tangență cu activitățile intelectuale. Să fie acolo, prezentă, mereu și de nealungat, zi și noapte, la muncă și în vacanță, în nesomn și în vise, la bucurie și la tristețe, în însingurări și în clipele de iubire. Cu toate acestea, scrisorile au sosit cu miile, cu zecile sau chiar cu sutele de mii, transformând activitatea juriului într-o adevărată corvoadă ce s-a întins pe mai mulți ani, dacă nu de-a dreptul pe secole. Căci fiecare întrebare era întoarsă pe față și pe dos, se analiza dacă se conformează regulamentului, dacă nu presupune totuși răspunsuri raționale coerente. Și, bineînțeles, dacă citirea ei produce câțiva fiori de neliniște prin viscere. Dezbaterile pe fiecare caz în parte durau ore, ori chiar zile în șir. Dar în insula respectivă toate aceste întinderi temporale nu înseamnă mai mult de o clipă. E drept, nenumărate întrebări conțineau platitudini evidente, dacă nu chiar rizibile, cum ar fi: „de ce luna se învârte în jurul pământului și nu invers?“, ori „ce pastă de dinți utilizează zeii fertilității?“ Ele erau clasate mult mai repede. Însă au fost trimise și întrebări tulburătoare, formulate de autorii lor în urma unor insomnii grele, a unor strădanii de cugetare îndelungate ce au făcut arcuri peste timp. Și care necesitau uneori chiar și ani de discuții.
În urma unor meticuloase analize ce au stârnit nu tocmai puține controverse, uneori însoțite și de mici îmbrânceli – amicale, fără doar și poate –, juriul a întocmit o listă conținând 12 întrebări finaliste. A fost imens de greu căci, din mormanele de foi stivuite pe mese, bănci, rafturi, podele, subsoluri și peluze, multe erau semnate de competențe indiscutabile, iar alegerea celor 12 presupunea renunțări regretabile. Dar ce va să urmeze de-acum încolo ținea deja de alienare. Trebuia desemnată Marea Câștigătoare a Galei Înfrânților (cred că s-a lămurit în final toată lumea, sau se va lămuri cât de curând, cât de potrivit a fost fixată denumirea concursului! Căci nu poate exista un eșec mai dureros decât să ai cutezanța de a rosti o interogație al cărei refuz zdrobește din chiar clipa în care ai pus la coadă semnul de punctuație specific). La ce probe să mai fie supuse? Cum să mai alegi încă o dată, și mai ales o singură variantă, din ce ai ales deja cu atâta zbucium? Astfel că algoritmul de luare a deciziei finale urma să se desfășoare într-un mod mai puțin obișnuit. Toți jurații urmau să petreacă un mileniu în solitudine, într-un gen de chilii răspândite pe întreaga suprafață a insulei, având înainte, asemeni unei mandale, doar un tablou cu cele 12 întrebări selectate. Le vor privi fără distragere 24 de ore pe zi, până când mintea lor va izbuti să facă abstracție cu totul de realitatea înconjurătoare și să se îmbibe doar cu sensul lor, cu trista lor insolență, cu insolubilul ce-l degajau. După care urmau să revină în Sala Morfeică și să se scufunde într-un somn colectiv de maxim încă un mileniu. Primul dintre ei care se trezea scăldat în sudori, răvășit de întrebarea ce i-a răscolit visele, îi trezea pe ceilalți și astfel era desemnată câștigătoarea.
Iată lista celor douăsprezece. Evident, doar întrebările, căci autorii au fost secretizați în arhivele concursului. Dar cititorul curios îi poate identifica pe mulți dintre ei după o succintă căutare pe net ori, un pic mai anevoios, în bibliotecă. Ordinea este stabilită în funcție de succesiunea sosirii plicului în Insulă și care n-are niciun fel de legătură cu momentul la care autorii lor le-au formulat:
„Cum știu că nu visez acum?“
Motivația juriului: răspuns imposibil, pentru că nimeni nu a detectat existența vreunui nivel superior de realitate de pe care visătorul să-și viseze existența prezentă. Dar nici nu o poate infirma. Chiar dacă autorul, trăitor în Orientul antichității, condamnă lumea materială la statutul de iluzie.
„Pot cunoaște ceva cu certitudine?“
Motivația juriului: nedeterminare de manual, întrucât cunoașterea avansează din treaptă în treaptă și e greu de apreciat dacă există un capăt al scării sau nu. De cele mai multe ori, suirea pe un nivel superior descalifică ce se știa pe cel dedesubt. Cu șanse depline ca pasul următor să urmeze același destin. Asta se întâmplă chiar și (sau cu consecvență) în modernitate, când portofoliul cunoașterii e doldora. Cu atât mai mult, pe-atunci, la vremurile de început ale raționalismului.
„Dacă poți să fii nedrept și să scapi nepedepsit, de ce să mai fii drept?“
Motivația juriului: o întrebare adresată celui mai înțelept grec al tuturor timpurilor și care implică răspunsuri multiple; dar niciunul care să acopere întreaga gamă posibilă de argumentare. Nici chiar pe-atunci, la nașterea eticii europene, în Agora ateniană, căci întrebarea n-ar mai fi fost rostită. Cu atât mai mult în contemporaneitatea scuturată de bulversări dramatice ale politicilor și comportamentului uman.
„De ce există ceva mai degrabă decât nimic?“
Motivația juriului: e o insolubilă absolută, deja clasicizată. Până și rațiunea suficientă își are suficiențele ei.
„Cum poate apărea un sine din ceva lipsit de sine ca o piatră?“
Motivația juriului: întrebare ce-și caută răspunsul într-un volum de peste 800 de pagini și care sfredelește prin tot ce prinde: filosofie, informatică, orientalistică, muzică, arte, psihologie, logică etc., etc.). Și nu dă nicidecum de el. Doar de un Pulitzer absolut meritat.
„Aceasta este o pipă?“
Motivația juriului: ar părea o copilărie dacă nu i-ar aparține unui mare artist plastic suprarealist. De fapt, un filosof deghizat în pictor, cum e descris de analiști. Pentru care tensiunea dintre obiect și reprezentare transferă realitatea în virtualitate. Reversul este și el perfect funcțional. Evident, ambiguitatea esteticii destramă coerența logicii.
„De ce m-am născut dacă nu aveam nimic de adăugat la această lume?“
Motivația juriului: nici când escaladezi „culmile disperării“ nu vei afla răspuns la această dilemă.
„Lucrurile sunt așa cum le vedem, sau noi le vedem așa cum suntem făcuți să le vedem?“
Motivația juriului: admirabilă conversie a unui concept kantian în întrebarea formulată de un anonim bijutier din Verona; care poate că nici n-a auzit în viața lui de Kant. Ori poate că filosoful german nici nu se născuse pe vremea sa. E drept, Kant a formulat răspunsuri categorice pe acest subiect. Juriul a decis însă calificarea întrebării pentru subtilitatea și fascinația ei estetică. Ispravă de bijutier, evident! El știe cel mai bine cît de tare fură ochii sclipirile suprafeței.
„De ce ar trebui să omor oameni care nu mi-au făcut niciun rău?“
Motivația juriului: este frământarea unui mare campion al unui sport violent și care a refuzat înrolarea într-un război la celălalt capăt al lumii. Probabil inspirat de revolta lui Ahile împotriva nedreptății războiului troian; chiar dacă programul intens-contondent de antrenamente și competiții nu-i lăsau loc și de lecturi. Un răspuns rezonabil nu poate fi dat nici de îngeri.
„Este viața ceva care trebuia să fie?“
Motivația juriului: probabil așa a decis Voința. Dar există oare Voință cu adevărat, sau e doar o reprezentare buimacă?
„De unde vine Omul în lume, de-i e scris
Să piară-atât de grabnic?“
Motivația juriului: și la această întrebare-stih este peste putință a da un răspuns. Vizionarul genial care a scris-o a fost mereu în fugă, în negustorii suspecte printre care elabora „chimii“ lirice fabuloase; în rătăciri peste continente și oceane, ca o „corabie beată“. El în fapt nu căuta răspunsuri, știind că nu le poate primi. Căci „orizontul fuge, în veșnica lui pripă!“
„Și era chicotitul gol al vidului, chicotitul neființei goale. Oh, unde mai exista vreo salvare?! unde erau zeii?!“
Motivația juriului: întrebarea frământă enorm de multe conștiințe active, lucide, raționale. Care, printre demersuri și pasiuni, printre izbânzi și neliniști, ridică o clipă ochii înspre cer în speranța întrezăririi celui mai mic semn al unei certitudini. Însă când întregul labirint al vieții este lăsat fatalmente în urmă, când înainte stă de-acum nu doar vizibil, ci ineluctabil, Marele Prag, când Poarta tocmai se sfărâmă în „muțenie de suspin“ rămânând și ea, la un loc cu toate celelalte, înapoia timpului, iar în față e doar „chicotitul vidului“, „neființa goală“, fără salvare, fără zei, iar întrebarea persistă în întreaga ei cruzime, ba mai mult, crește ca o boltă de întuneric și umple tot „puțul lumilor“, cosmosul s-a mai diminuat cu un dram. Mai ales când acel dram poartă numele lui Virgiliu.
În clipa în care tocmai se redacta procesul verbal, un membru al juriului a venit precipitat cu un plic mototolit, rătăcit pe undeva într-un ungher, fără expeditor, iar întrebarea conținută nu avea nici ea un autor specificat. Colegii l-au luat în bășcălie chicotind complice. Doar că el a insistat spunând că, dacă vor să fie cu adevărat riguroși, trebuie să o ia și pe aceasta în calcul. Că oricum premiul nu se va acorda pe autor, ci doar pe interogație. Au acceptat în cele din urmă cu zâmbete ironice și au citit cu voce tare întrebarea:
Dacă nu eu, atunci cine?
Un scurt hohot general de râs, după care, rând pe rând, au intrat cu toții într-o tăcere concentrată, realizând că nu e tocmai una dintre cele demne de haz, ci necesită cu adevărat o dezbatere. Greu s-au hotărât de unde să o apuce. Cineva a făcut legătura cu politicul, cu întrebarea lui J.F. Kennedy din 1963: „Dacă nu noi, cine? Dacă nu acum, când?” Întrebare, evident, retorică, purtând mai degrabă sensul unui îndemn la acțiuni colective, mobilizatoare. Bazate pe forța națiunii–lider mondial care are capacitatea de a întreprinde lucruri „mărețe“. Un alt membru al juriului a precizat că formula nu-i o invenție a președintelui american, că a fost preluată în fapt de la Hillel cel Bătrân, erudit evreu, interpret de vârf al Talmudului, contemporan cu Cristos, care își punea mereu întrebarea: „Dacă nu eu pentru mine, cine e pentru mine? Și dacă sunt doar pentru mine, ce sunt eu?“ Deschiderea este aproape exclusiv etică, în concordanță oarecum cu Regula de Aur formulată de același învățat iudeu și care a străbătut mileniile sub diverse forme: „fă altora așa cum ai vrea să îți facă alții“. Regulă care, dacă nu funcționează, dacă nu există respectul și generozitatea pentru ceilalți, se iscă îndată această apăsătoare întrebare. În sfârșit, un al treilea jurat a intervenit și argumentat că interogația analizată, laconică și nesugerând vreo direcție etico-socială, în mod sigur poartă un tâlc pur ontologic. Este problematica individului în raport cu universul. Precum și cu el însuși, oarecum pe filieră kafkiană („Cine sunt eu, dacă nu sunt eu?“ – întrebare ce în mod sigur ar fi fost selectată dacă era primită la comisie). Tema acoperă o largă paletă de curente filosofice, de la metafizică la subiectivism, idealism ori existențialism. Deci interpretarea va trebui să fie una corespunzătoare: ce se întâmplă cu lumea dacă insul, unul anume, nu este? O fi el posibil de înlocuit împreună cu întreaga sa gamă de determinații? Sau, mai radical: mai există în absența lui acea lume în identitatea ei? Ori, simplu și direct: mai există lumea? Câțiva au sărit ca arși: întrebarea candidată nu e o insolubilă. Ea poate primi, excluzând o soluție dogmatică – așa cum precizează regulamentul – două răspunsuri perfect logice: altcineva sau nimeni. Ceilalți membri au rămas însă reținuți: sunt acestea cu adevărat răspunsuri? Căci, în prima variantă, acel altcineva ce se substituie lui eu, în identitatea tuturor determinațiilor sale, preia în mod automat și interogația. Altfel va ocupa un cu totul alt loc. Astfel că întrebarea, la rândul ei, se va repercuta asupra următorului altcineva. Și tot așa, în regresie infinită. Însemnând evidentă nedeterminare. În ipoteza lui nimeni însă, însuși universul lipsește pentru eul inexistent. Situație în care răspunsul devine superfluu, întrucât nu mai are cine formula întrebarea. Rumoarea din sală s-a stins îndată. S-a trecut apoi la vot. În unanimitate, întrebarea a fost recunoscută ca a 13-a admisă în tabloul finalistelor. Cu o motivație alcătuită doar din două cuvinte: înfrânt predilect.
S-a intrat în Marea Finală. Mileniul de meditație a membrilor juriului la lista celor 13 a debutat cu strângeri de mâini și lacrimi de despărțire. Jurații s-au risipit emoționați și nostalgici prin chiliile azvârlite în văile și pe versanții Insulei, intrând în concentrarea demiurgică și neclintită asupra tabloului cu întrebările finaliste. S-a epuizat și el. S-au reunit apoi în Sala Morfeică și, înmiresmați de buchetele de lavandă distribuite pe toate laturile, s-au scufundat în somnul milenar, decizional. Întreaga planetă era cu sufletul la gură, cu ochii pe evenimentele din Insulă. După atâtea milenii sub asuprirea victoriilor și împovărate de tirania victorioșilor, sperau la o clipă tămăduitoare. În care să primească zâmbetul cald al unui înfrânt. Fie el și idee. Care să-i facă un moment să uite de iluzii și tertipuri.
Cu toate că au trecut de atunci câteva veacuri bune, încă niciunul dintre ei nu s-a trezit scuturat de sudorile unui vis. Răbdare. Va fi să fie. Cândva, în Oceanul Atemporal…