„Comercial“, mi-o tăiase tânăra mea prietenă, după ce aruncase o jumătate de privire spre trailer. Marketing, firește, avea dreptate. Nu voiam să judec însă Odiseea lui Christopher Nolan după un clip publicitar care ei nu-i dăduse ghes să ajungă la cinematograf. O să citească epopeea până la urmă, o să-i dea de gust măcar în anul al doilea, mi-am făcut curaj. N-o îmboldise defel nici discuția care inflamase internetul, despre Elena din Troia și surata ei, Clitemnestra, ambele de culoarea ciocolatei, criticată ca un fond de ten prea îndrăzneț, împrumutat de eroinede la actrițele distribuite în rol. Oricum, dincolo de pretextul sentimental al răpirii Elenei – rapt de care narcisismul cu toane al unor zâne din Olimp n-ar fi străin –, războiul Ilionului a avut, în fapt, o motivație rațională: obținerea de către greci a controlului asupra Dardanelelor, strâmtoarea dintre două mări și două continente, vămuită copios de troieni. Dintotdeauna, aceasta a avut o însemnătate economică și strategică vitală. Din monopolul asupra strâmtorii se hrănea prosperitatea îmbietoare a dardanilor, într-o vreme când seceta de mai multe decenii și pământul arid semănau foametea în casele soldaților ahei, făcând să dospească acolo nemulțumiri care primejduiau stabilitatea internă, autoritatea basileilor și, în cele din urmă, supraviețuirea lumii miceniene la sfârșitul Epocii Bronzului. O justificare așadar pragmatică, fără urmă de romantism, aflată îndeobște la originea războielor de cucerire, indiferent de veacul și locul unde izbucnesc ele sau de culoarea pielii combatanților și a victimelor lor. Fără risipă de cuvinte, preferința de casting a regizorului marchează universalitatea poveștii de pe ecran, dincolo de fidelitatea discutabilă și interpretabilă – pro sau contra, s-a văzut – față de versiunea homerică.
Ce-i drept, potrivit lui Homer, la întoarcerea în Sparta, după război, Menelau și soața lui, Elena, redobândită, în sfârșit, după un scandal diplomatic internațional și un război pe măsură, în cer și pe pământ, au rătăcit ceva vreme înainte de a ajunge acasă. Au adăstat în nordul Africii, în Egipt, de unde s-au întors cu plante rare de leac și daruri de preț, demne de rangul oaspeților și, nu mai puțin, de bogăția și rafinamentul gazdelor. Ceea ce nu înseamnă totuși – sau nu reiese din epopee – că, sătul de cele îndurate, „bălanul“ Menelau (cum ne tot repetă rapsodul trecut prin școala epitetului „homeric“) ar fi lăsat-o acolo pe Elena, coborâtoare din spița lui Zeus, luând cu el mai departe vreo localnică de mândrețea Sulamitei. Una peste alta, îmi pare totuși prea puțin să limităm discuția asupra filmului la o polemică de antropologie fizică. Pe când un film despre Sfântul Augustin din Tagaste sau Apuleius din Madaura, ambii din nordul Africii, care să iște pe internet aceleași valuri de opinie, cât Mediterana tălăzuită de Poseidon în calea lui Ulise, pentru învățătură de minte?
Pe de altă parte, filmul nu pretinde a fi ceea ce nu este, o transpunere întocmai a epopeii. De altfel, o reclamă surprinzătoare, la care conlucrează floarea distribuției recrutate de Nolan, ne invită, nici mai mult, nici mai puțin, la „Odiseea după… Iliada“ (sic!). În intenția echipei de marketing, sensul enunțului nu pare a fi exclusiv cronologic. Acesta ar fi totuși îndreptățit, potrivit unei ipoteze clasice privind geneza eposului homeric. Dintr-o asemenea formulare se desprinde însă mai degrabă concluzia că filmul este în parte (inspirat de) Odiseea, în parte altceva. O câtime Homer și restul Nolan. Mă întrebam, înainte de vizionare, cât îl va fi trădat Nolan pe poet, în litera sau în spiritul lui, și dacă, judecând după rezultat, poetul l-ar putea ierta. În fine, rescrisă de Nolan, Odiseea are șarmul ei rebel, ca traducerea „infidelă“ de care nu se dezice Benedetto Croce. Filmul poate încânta, indispune, te poate scoate din papuci, dar nu te lasă să moțăi liniștit în fotoliu, nici la cinema, nici acasă, când îți amintești de el.
Adaptarea și aluzia recontextualizantă pe care ecranizarea le aplică unor episoade homerice surprind nu o dată – când inspirate, când ușor stângaci sau tezist aduse din condei. Dar te obligă mai mereu să schimbi perspectiva și să reconsideri ideile de-a gata. De fapt, Nolan ne propune un Homer – „contemporanul nostru“. În epopee, Elena, revenită acasă, își face apăsat și umil reproșuri față de Menelau și oaspeții lui, pentru părăsirea căminului și izbucnirea războiului. Pocăința ei ostentativă face impresie bună într-un mediu patriarhal și se potrivește cu justificarea homerică, romantic sentimentală a campaniei. Pentru poet, Elena este „asemenea Artemidei la chip“, zeița mereu înarmată. Elena lui Nolan fulgeră însă ca o amazoană. Ea acuză în numele unei etici încălcate de năvălitori, refuzând să fie instrumentalizată și să-și asume responsabilitatea unui război premeditat de altcineva. Îl demască pe Agamemnon al Argosului, ahtiat să obțină controlul asupra Dardanelelor, vechiul Hellespont, și să-și deschidă astfel cale liberă spre ținuturile răsăritene. De acolo, se știe, pe un traseu internațional complex, aristocrația miceniană aducea acum trei milenii și jumătate,la declanșarea războiului, grâne și materii prime – în special cositorul de care ducea lipsă solul Greciei, indispensabil însă în fabricarea armelor și uneltelor din bronz ale vremii. (Astăzi, cositorul este la fel de necesar circuitelor electronice, dar despre materii rare și vitale să vorbească mai bine specialiștii; noi putem greși.) Elena lui Nolan denunță adevărata cauză a unui război de jefuire și respinge rolul țapului ispășitor. De fapt, în fabulația homerică, filmul caută și restituie mai mereu sâmburele de adevăr istoric sau psihologic al întâmplărilor.
Bref, nu mă așteptam să fie pe de de-a-ntregul Homer. Nici n-a fost, cum spuneam. În fapt, Nolan decupează secvențe din Homer și le asamblează într-o poveste care, printre rânduri, vorbește mai degrabă despre noi, cei de azi. Ulise al lui Nolan nu mai este o individualitate emblematică, eroică a unei lumi care a fost, cât figura generică a rătăcirilor și derapajelor prezentului, cu violențele, mistificările, vorbele meșteșugite și caii lui troieni. E un Ulise care conectează capriciile recurente ale istoriei, în spirala (în parte repetitivă, în parte imprevizibilă) a unui joc fatal de corsi e ricorsi, de suișuri și coborâșuri, după „știința nouă“ a lui Giambattista Vico, deja clasicizată totuși. Pentru mine, Ulise al lui Nolan este conștiința vinovată – și masca mitică – a unei civilizații oximoronice, de „barbarie a rațiunii“, cum spunea tot Vico, cu amestecul ei de forță brută, de aptitudine (auto)distructivă și rafinată sofisticare a inteligenței. În tot cazul, Odiseea lui Nolan are ceva de Casandră la Hollywood, strigându-și de-a surda avertismentul în urechea cetății de azi. Filmul dezghioacă o lume păstrată într-un permafrost de literă moartă (cine mai deschide azi un Homer, în afară de câțiva umaniști care și-au greșit veacul?), îi citește genomul și afinitatea cu tectonica alarmantă a secolului XXI. Din monografia eroului homeric, Nolan scoate pilda unei lumi la răscruce, cu atributele simptomatice ale unui punct de inflexiune a civilizațiilor.
*
Ulise al lui Nolan este uneori regizor, alteori figurant al unei istorii capricioase, care mătură o lume pentru a croi drum alteia. Ulise al unui timp care „nu mai avea răbdare“. La sfârșitul Epocii Bronzului, când se petrec evenimentele epopeii, vechea ordine se prăbușește, iar din ruine se va înfiripa, treptat și anevoie, una nouă. În împrejurări enigmatice, în numai câteva decenii, acum trei milenii și jumătate, se stingea o civilizație strălucită, care înflorise în Mareea Egee și Mediterana de Est: o lume globalizată, cu mari rute comerciale, care conectau centrele de putere economică și politică ale vremii – minoici, micenieni, hitiți, asirieni, babilonieni, egipteni. Un colaps sistemic, convergența fatală a mai multor factori, pare să-i fi dat lovitura de grație: secetă, cutremure, foamete, migrații și invazii („popoarele mării“), iar în cele din urmă, o „Epocă întunecată“, de câteva secole, în care grecii au uitat să scrie.Abia apoi va fi cu putință miracolul Eladei clasice. Aș spune că Nolan îl reia pe Homer prin lentila unui paralelism fascinant și neliniștitor între sfârșitul Epocii Bronzului și modernitatea târzie. De mai multe decenii, asemănarea e luată în serios în cercurile științifice. (Fără a fi singurul, Eric H. Cline face, în această privință, o demonstrație convingătoare.) Nolan trimite aluziv la un context civilizațional care îi prilejuiește spectatorului un déjà-vu. În film, lumea homerică reflectă, în datele ei esențiale, prezentul. Ecranizarea e întrețesută cu un sentiment difuz al fatalității, al creșterii și descreșterii ciclice a civilizațiilor. Incrementa atque decrementa imperiorum. Din povestea homerică și dintr-o istorie străveche, filmul extrage structuri recurente, perene, pe care pare să le confirme prezentul nostru întârziat.
De un astfel de context istoric țin câteva laitmotive interpolate de Nolan în materia epopeii: „popoarele mării“, „Epoca întunecată“, „Epoca Bronzului“. La întoarcerea lui Ulise, Penelopa pune o întrebare care își conține răspunsul: „Voi sunteți popoarele mării?!…“ Nolan valorifică aici, probabil din sursă indirectă, niște inscripții egiptene. Acestea îi numără pe danai și ahei printre semințiile care, în secolul al XII-lea î.Cr., unite în temuta coaliție a „popoarelor mării“, au atacat nimicitor ținuturile faraonului, pe lângă alte ținte din bazinul mediteranean, Troia printre ele. Nu aș putea spune dacă licența în istorie antică a producătoarei Emma Thomas, soția lui Nolan, are un rol în documentarea laborioasă aflată la baza filmului. Poate că da. Este însă notoriu interesul regizorului (scenarist totodată și absolvent de literatură engleză) pentru mecanismele profunde ale istoriei. Evocate de Nolan, inclusiv prin replica Penelopei, aceste populații sunt un exemplu de manual despre cum o colectivitate care e victima unei conjuncturi naturale și economice potrivnice devine, pentru a se salva, agresorul alteia, în altă parte a lumii. (Același Cline exemplifică lămuritor fenomenul pe un eșantion de istorie veche.)
Priviți cu ochii lui Nolan, Ulise și Oppenheimer, protagonistul filmului din 2023, au ceva de Trickster introspectiv. Sunt firi complexe, care chestionează ambivalența rațiunii umane – predispoziția creatoare e geamănă cu vocația (auto)nimicirii. Proiectul Manhattan de folosire a energiei atomice în scop militar, condus de Oppenheimer, e un Cal troian intrat în metropola contemporană. În viziunea lui Nolan, Ulise și Oppenheimer par a fi exponenții unei civilizații pe muchie de cuțit, într-o epocă întunecată paradoxal de „barbaria rațiunii“. Ceea ce ar fi, după Vico, simptomul declinului. Așa cum îi vede Nolan, Ulise și Oppenheimer poartă în ei remușcarea nevindecabilă a învingătorului. Au făcut posibilă o victorie cu prețul distrugerii unei lumi: Troia, Hiroshima, Nagasaki, propria lor lume lăuntrică, morală și sufletească.
Ulise al lui Nolan iese din scenă cu totul altfel decât știm de la Homer. În finalul filmului, eroul se pierde într-o lumină crepusculară, luând-o spre Soare-Apune. Pentru a-și onora, zice el, oamenii pe care i-a trădat și sacrificat într-un război care nu era al lor. Pentru a se alătura celor care s-au mutat la umbre. Oricum, ceea ce războiul a schilodit în el nu-i lasă cu putință decât o viață amputată. Este un Ulysses Intermundii, confuz pe pragul dintre lumi, dintre aceasta și cealaltă, dintre ceea ce a fost și ceea ce va veni pentru o altă omenire, când strălucirea trufașă a Troiei va fi doar poveste. Sic transit…, ubi sunt…, vanitas vanitatumticăie surd în fundalul filmului, cu accente de Ecleziast.
Pe de altă parte, drumul eroului spre Vest este ambivalent, profețind sfârșitul și, cândva, posibila reînviere a unei lumi pe ducă. Pentru a compensa distrugerile din campania de la Răsărit, pe țărmul troian al Anatoliei, Ulise al lui Nolan își asumă astfel un gest întemeietor, regal, prin care civilizația își extinde fruntariile și reconfigurează Mediterana occidentală. El deschide simbolic făgaș șirului de coloniști greci care după secolul al VIII-lea î.Cr., odată cu sfârșitul Epocii întunecate, vor exporta în Apus propria lor cultură,de la Napoli, Siracuza și Tarent, așa-numita Magna Graecia, până în Marsilia și Catalonia. Într-un anume fel, filmul propune prin Ulise o replică a vergilianului Enea, prințul troian căruia zeii îi încredințează misiunea de a găsi o nouă patrie pentru supraviețuitorii asediului și de a reface pe alte meleaguri cetatea distrusă a lui Priam. (O va reclădi în Peninsula Italică.)
Odiseea lui Nolan împrumută destul de mult din atmosfera Iliadei homerice. Mai degrabă decât o relatare romanescă a drumului spre casă, împânzită de făpturi nemaivăzute, peripeții și locuri fabuloase, precum Odiseea lui Homer, filmul lui Nolan este o epopee a (obsesiei) războiului, a ororilor și traumelor lui. Îndelungă vreme, bravul oștean de altădată nu se poate apăra decât uitând. A trăi cu amintirea lor nu-i stă în puteri. De aici, rebranduirea nimfei Calypso, devenită psihoterapeut expert în stresul post-traumatic. Vindecarea eroului și a lumii sale nu-i posibilă decât recuperând pietatea, solidaritatea, morala – acea Lege a lui Zeus, cum este ea numită, destul de cețos, în film.
Nolan nu-i Homer. Ce truism mai vinovat aș putea găsi? Ecranizarea recuperează însă, într-un anume fel, „culorile“ poetului, cum spuneau cei vechi. Trădându-l aparent pe Homer, regizorul îi este, până la capăt, aliat și îl ajută să câștige pariul dificil cu preferințele spectatorilor de astăzi. Despre cititori, rămâne pe altădată.