„După tinerețe nu mai urmează nimic“, scrie Ioan Barb în chiar primul poem al volumului său, Îmbălsămări, apărut la Editura Limes în 2026, „doar o altă dimensiune/ închisă într-o fâșie de ceață“. Cu toate acestea și împotriva afirmațiilor de mai sus, poetul hunedorean păstrează și în această carte, a treisprezecea a sa, dacă le-am numărat bine, o vitalitate robustă și destul optimism, care alternează, ce e drept, cu secvențe mai sumbre, prevestitoare ale neantului care ne așteaptă pe toți: „praful îți va vântura drumul/ de ieri spre niciunde“, avertizează autorul, în finalul acestui prim text.
Îmbălsămările, care sunt aduse chiar pe copertă de poetul Ioan Barb, care în viața de toate zilele e avocat la Hunedoara, fac parte din lista de prestări a firmelor ce oferă servicii funerare complete, dar, simbolic, se referă și la îmbăierea în parfum floral pe care o evoca marele său înaintaș întru scepticism, Baudelaire: „Chaque fleur s’évapore ainsi qu’un encensoir/ Les sons et les parfums tournent dans l’air du soir“. Ioan Barb vine pe urmele lui: „îmi umflai golurile din suflet/ cu respirația ta înflorită dimineața devreme/ și parcă se împrimăvăra“. Poezia de dragoste este o constantă a volumului din care însă, după cum observă Gheorghe Grigurcu în textul de escortă de pe ultima copertă, nu lipsește „perspectiva unei angoase sub semnul damnării postmoderne“. Postmodernă sau nu, damnarea tot damnare rămâne și angoasa coborârii în Hades tulbură spiritul, chiar dacă, subtil, poetul coboară, de fapt, în sine: „Cobor în mine/ pe cărarea numită/ apus/ în inima mea obosită și caldă“. Așadar, Infernul nu mai sunt ceilalți, ci însuși interiorul golit de alți păcătoși ca să facă loc eului poetic pornit inexorabil la vale: „pe calea umbrei/ nu e întoarcere/ nicio sclipire nu e“.
S-a părea că eul liric al lui Ioan Barb a aflat din Cântul III al Infernului ce pățesc osândiții ezitanți și cei zăbavnici la marea traversare: „Caron dimonio, con occhi di bragia/ loro accennando, tutte le raccoglie;/ batte col remo qualunque s’adagia“. Și atunci, ca să evite pălitura cu vâsla, se preciptă singur, poem cu poem, pe treptele descendente în „somnul amorf“ spre un „abis absolut“, prin „ploi ezoterice“ în „crepusculul amăgirii“.
Paradoxul poeziei lui Ioan Barb, cel puțin în acest volum, mi se pare a fi tonul extrem de decis, de afirmativ, potrivit cu enunțurile categorice, în raport cu conținutul comunicării, unul mai potrivit cu ezitarea și privirea piezișă. Este ceva atrăgător prin modul terifiant în care poetul privește cu hotărâre adâncul neființei și îl descrie minuțios. Poate fi acesta un exorcism, o dobândire a curajului prin înfruntarea, cel puțin ipotetică, a tenebrelor ce se cască înaintea fiecărui obsedat de expierea inevitabilă și trecerea în regimul decorporalizării. Oricât de îmbălsămat, trupul nu va rezista, iar sufletul din el își va asuma pogorârea, atras magnetic de întunecime.
Scrise aproape exclusiv la persoana întâi poemele lui Ioan Barb au claritate și concizie. Invocarea ceții este un artificiu retoric. Dozele de scădere a vizibilității sunt mici: „stropul de ceață înfiripat atunci/ rostogolit de ora apocaliptică/ tot mai intens/ înspre veșnicie“. De fapt, poetul tocmai ceața o refuză, o respinge, evocarea ei reprezintă tot un exorcism. „In nocte vel in nebula eiusdem coloris sunt omnia“, ne învață, de prin Epistole, Seneca. În nebulozitate toate pisicile și toți măgari au culoare identică. Or, la Ioan Barb tocmai culorile își păstrează definiția, se disting „semnele vii/ pe care să te întorci/ cândva“. Toate simțurile sunt treze, în special auzul, invocat mai des decât văzul, ca și simțul olfactiv. „Ora cea tulbure“ se definește prin „foșnetul ei straniu“ și prin „miresmele ei/ zămislite în nehotărâre“. „Ora cea gnostică“ „va bate“. Dar soarele are culoare „de cobalt“, iarna e „albă“ și sufletul înflorește în „petale albastre“.
Poemele lui Ioan Barb constituie un joc de căutare a nemuririi. Multe popoare au practicat îmbălsămările rituale suprapunând mistic sau condiționând în imaginație integritatea trupului mumificat peste nemurirea sufletului. Deși afirmă foarte clar separația după care spiritul va descinde în locul cuvenit, cu sau fără verdeață, poetul acceptă ceremonia conservativă ca pe o „garanție“ sau o fortificare a speranței a ce va fi după căderea în „somnul amorf“. „Înviez bând apa morții“ afirmă, mereu sigur pe el, poetul. Nu mă îndoiesc că – și la trecerea prin poarta atent inscripționată cu „lăsați orice“ – Ioan Barb își va strecura odată cu el speranța.