În pridvor erau pictați unsprezece îngeri, cu trîmbițele în mîini. Cinci erau de-a dreapta, șase de-a stînga. – Părinte Sofian, dar unde este al doisprezecelea înger? întrebă starețul Atanasie. Ai lăsat un loc gol? – Părinte stareț, oricît m-am străduit să îl pictez, nu-mi ieșea și gata. Poate că sunt eu prea obosit, poate că mi-a dat Domnul peste mînă, că prea m-am mîndrit cu isprava picturii mele. De fapt, eu l-am pictat, dar mereu își schimba expresia feței, ba lăsa o aripă în jos, ba își răsucea trîmbița, de parcă ar fi vrut să cînte o altă partitură, decît ceilalți. Așa că l-am răzuit și gata. O să încerc altădată. Pictarea îngerilor vestitori, din pridvorul mănăstirii, a fost prima lucrare importantă primită de tînărul monah și pictor Sofian. Era în octombrie, anul 1941. A pictat mai mult cu inima și cu sufletul decît cu culoarea, a spus unul dintre monahii care au stat în preajma părintelui pictor. Mai apoi, părintele Sofian a părăsit Căldărușaniul, războiul măcina timp și vieți, orizonturile erau tulburi chiar și pentru îngerii care trîmbițau venirea Mîntuitorului. * La una dintre întrunirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, din iulie 1946, în ziua obișnuită de joi, părintele Sofian a vorbit despre îngeri. Despre cum țipă culoarea cînd le pictezi ochii sau rozaliul din obraz. – Îngerii ascultă de Dumnezeu, nu de pictor, spuse Părintele Sofian. Dacă unul nu vrea să stea pe zid, nu-l poate ține nici cea mai bună culoare. Dar cel mai greu de pictat este îngerul care are de păzit pictorul, mi-a zis cîndva profesorul meu de desen, August Baillayre de la Școala Comunală de Belle-Arte din Chișinău. Mi s-a întîmplat recent, la Căldărușani, îngerul meu nu s-a lăsat pictat, văzut. Dacă vrei să pictezi icoane, trebuie să fii tu însăți o icoană, îmi spunea un părinte de la Mănăstirea Dobrușa. Dacă pictați sfinți, să știți că ei vă văd și vă consemnează în amintirea lor și o să vă întîlniți cu ei dincolo. Și acolo o să vă mulțumească dacă este cazul, dacă nu o să vă mustre că nu i-ați pictat cu sufletul, că i-ați pictat cu neglijență. Și vai de pictorul care nu este la înălțimea modelelor sale!
*
În Paraclisul de la Seminarul Teologic de la Neamț, părintele Sofian îi învăța pe tinerii ucenici cum să picteze cu inima și cu culoarea. Culoarea, ca și cuvîntul, este o prelungire a inimii. Era în anul 1950. Icoanele din biserici erau înlocuite în spațiul public de icoane în care se lăfăiau personajele politice ale zilei. Rugăciunea era înlocuită cu discursul sforăitor. Rugăciunea inimii era înlocuită cu sloganuri care nu mobilizau pe nimeni, care speriau pe toată lumea. Pe peretele din stînga al Paraclisului, părintele Sofian i-a pus pe tinerii ucenici să picteze pe Maica Domnului cu Pruncul. Le-a purtat mîna celor tineri, pînă ce icoana s-a însuflețit. Cînd să sfințească icoana de pe zid, împreună cu părintele director al Seminarului, diaconul Ioan Ivan, toată lumea a rămas înmărmurită. Pruncul dispăruse din brațele Mamei Sale, îndurerată Maica ridicase privirile spre cer. Se întîmplase o minune? Dar cine mai avea curajul să creadă în minuni? Era periculos să spui că între zidurile unei biserici se petrec minuni. Mai primejdios decît să rostești o rugăciune cu glas tare era să mărturisești că Dumnezeu răspunde. Cei cîțiva seminariști s-au privit unul pe altul fără să îndrăznească să vorbească. Părintele director Ioan Ivan și-a făcut încet semnul crucii, apoi și-a retras mîna, de parcă gestul însuși ar fi putut fi văzut de cine nu trebuia. Părintele Sofian s-a apropiat de perete. N-a întrebat cine greșise și nici n-a căutat o explicație. A privit îndelung chipul Maicii Domnului. Ochii ei nu mai priveau spre copil, ci undeva dincolo de zid, într-o depărtare pe care numai mamele o cunosc atunci cînd presimt suferința fiului lor. În brațele ei rămăsese un gol. Un gol atît de viu, încît părea pictat cu mai multă migală decît toate culorile. – Nu s-a pierdut nimic, a șoptit el. Uneori, Dumnezeu vorbește și prin ceea ce lipsește. Nimeni n-a îndrăznit să atingă fresca. Părintele Sofian nu a mai cerut să fie pictat Pruncul din nou. A lăsat peretele așa cum era. – Poate că aceasta este icoana pe care n-am pictat-o noi, ci vremea, le-a spus încet ucenicilor. * 24 aprilie, 1952. Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim secretarul Partidului Muncitoresc Român și Mihail Sadoveanu vizitează Mănăstirea Neamț. Ghiță Dej, cum era alintat de apropiați, își sărbătorise ziua onomastică într-un cadru tovărășesc, la Piatra Neamț, la o casă de oaspeți, în preajma Turnului lui Ștefan cel Mare. Dimineața, cu mintea tulburată de rachiul cu schinduc adus de la Mănăstirea Durău, amestecat cu vinul de Cotnari trimis de la vestita cramă, făcu o plimbare pe jos spre Curtea Domnească. Lumina cădea oblic pe piatra veche a bisericii Sfîntul Ioan Domnesc, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Dincolo de piață se auzeau primii pași ai muncitorilor care mergeau spre fabricile de cherestea, iar de pe Cozla cobora mirosul de rășină și de fîn. Orașul părea suspendat între două lumi: Moldova lui Ștefan cel Mare și Republica Populară Română. Din fața Liceului Petru Rareș îl preluă mașina sa, o Volga de culoarea petrolului. Lumea s-a adunat nu să îl vadă neapărat pe el, cît să vadă mașina care impunea prin proporțiile sale, prin sobrietate. Cîțiva trecători l-au recunoscut și l-au aplaudat. Alții s-au îndepărtat în grabă, cu stăpînirea nu e bine să te ai nici de bine, nici de rău, în aceste vremuri. Să te ții cît mai departe de politică, indiferent care este aceea, era unul din îndemnurile zilei. Cine nu înțelesese acest lucru, o încurcase destul de serios. Ghiță Dej primise numeroase sesizări că la Mănăstirea Neamț, lumea se adună zi și noapte, că oamenii vorbesc cu icoanele și că mulți susțin că aceste icoane le vorbesc. Cum să vorbească icoanele? Misticismul tulburase mințile multora, acum venise o nouă ideologie, Lampa lui Ilici trebuia să lumineze și mințile, nu numai drumurile și casele. Pe cei doi îi întâmpină starețul Melchisedec Dumitriu, care îi poftește, mai întîi, la un pahar de vorbă la Casa Academiei, acolo unde Mihail Sadoveanu își scrisese multe din paginile și chiar din cărțile sale. Casa Academiei era o construcție sobră, la capătul unei alei care trecea prin fața impresionantului Agheazmatar. Este ora 11 și jumătate, tocmai se încheiase liturghia de dimineață. În calendar erau cinstiți Sfîntul Mucenic Sava Stratulat și cei 70 de ostași. Sava era comandant militar în armata romană. După ce și-a mărturisit credința în Hristos, a fost torturat și apoi înecat în rîu, iar cei 70 de soldați care au crezut în Hristos au primit și ei cununa muceniciei. Destul de trist. Apoi, Sfînta Muceniță Elisabeta, care a pătimit pentru credință și Sfîntul Mucenic Eusebiu. Probabil că și el sfîrșise în aceleași condiții. Paștele fusese în data de 19 aprilie. Pînă și oaspeții au fost întîmpinați de gazde cu salutul firesc: Hristos a Înviat. Oaspeții au răspuns, probabil, în gînd. Au mîncat pește sărat, brînză frămîntată, zacuscă de hribi și carne de miel. Totul a fost stropit cu vin galben-verzuliu, adus de un gospodar din zona Sulița-Zlătnoaia din Botoșani. Despre acest vin a vorbit maestrul Sadoveanu care i-a îndemnat pe cei de față să clatine paharul de cristal, plin, la lumină. Se observau razele soarelui clătinîndu-se în pahar. – Coane Ghiță, cinstite părinte stareț, potrivit istoricului și geografului Strabon, regele dacilor, Burebista, a poruncit tăierea viței de vie în Dacia, la sfatul marelui preot Deceneu. Motivele au fost mai multe, dar cele mai importante au fost pentru a combate beția și a întări disciplina armatei, pentru a elimina o resursă care atrăgea invadatorii din jurul Daciei dar și ca parte a reformelor religioase și morale promovate de Deceneu. Este interesant că, după cucerirea romană din 106 d.Hr., viticultura a cunoscut o puternică renaștere. Romanii au dezvoltat podgoriile din Dacia, iar vinul a redevenit unul dintre produsele importante ale provinciei, numai că soiurile de struguri au fost aduse de la Roma și adaptate. Adevărata viță de vie dacică a fost păstrată, ascunsă chiar, după anumite legende, doar în zona aceea de graniță, de la Sulița-Zlătnoaia. Iar vinul acesta are lumina pe care au văzut-o strămoșii noștri daci filtrată prin lichidul acesta fermecat, mai spuse maestrul Sadoveanu. Au clătinat paharele, au privit irizările și au conchis că așa este. Apoi au trecut la subiectul vizitei. Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus fără niciun echivoc: dorește ca Mănăstirea Neamț să fie închisă pentru publicul larg, călugării să fie împrăștiați, în mare parte, la alte schituri și mănăstiri, mai dosnice. Iar drumul spre mănăstire, de la șoseaua Târgu Neamț – Vatra Dornei, să fie închis circulației publice la capătul de săptămînă, tocmai în zilele de pelerinaj, ca să fie stopat fenomenul. În încăpere s-a făcut liniște. Părintele stareț Melchisedec Dumitriu număra metaniile spunînd în gînd Doamne miluiește! Numai Sadoveanu a rămas pe gînduri, ca și cum ar fi reflectat adînc la cele spuse de Gheorghiu-Dej. Apoi luă cuvîntul: – Coane Ghiță, este adevărat ce spui. Lumea dă buluc aici, dar obiceiul nu este de azi, de ieri, este de sute de ani. A-l întrerupe brusc ar crea un sentiment tare aiurea și pentru oamenii care vin aici, dar și pentru viețuitorii din mănăstire. Or, lumea noastră nouă nu are nevoie de convulsii, ci de o înțelegere rațională a noii vieți și lumi care se instaurează în Republica Populară Română. De asta, eu propun ca din Mănăstirea Neamț să facem un Muzeu al Artei Medievale, tot ce este în biserică, în dependințe, în Bibliotecă corespunde acestui lucru. Am aduna obiecte și de la alte mănăstiri, am face un centru al artei medievale de nivel național. Avem specialiști care s-ar ocupa de colecții, avem arhitecți care să pună în valoare toate construcțiile, avem bibliografi care ar ști să pună în valoare cărțile și tipăriturile rare de aici. Ce zici? – Bine, coane Mihai? Dar ce trebuie făcut pentru asta? Ideea pare bună, să vedem dacă o putem pune și în practică… – Nu cred că este așa de greu, dar în primul rînd trebuie să restaurăm mănăstirea și toate dependințele, să refacem spațiul curților, ca să expunem lucrări mari. Să restaurăm și Agheazmatarul pe lîngă care am trecut, care are o vîrstă apreciabilă… Cam asta propun eu. Părintele stareț Melchisedec să facă o solicitare prin care oferă mănăstirea acestui proiect cultural grandios și cere fonduri pentru restaurare și pentru ceea ce urmează. Au mai clătinat cîte un pahar cu vin de Sulița, razele erau acolo, se zbăteau în cușca de cristal. Lucrurile au evoluat cu mare repeziciune. Starețul Melchisedec a făcut solicitarea. Mihai Sadoveanu a dus-o la Comitetul Central. Arhitecții Ștefan Balș și Eugenia Greceanu de la Direcția Monumentelor Istorice au preluat sarcinile de șantier. Din martie 1953 au început lucrările propriu-zise asupra bisericii lui Ștefan cel Mare: se restaurează acoperișul, se îndepărtează intervențiile tîrzii, se urmărește readucerea monumentului cît mai aproape de forma sa originară. Meșterii lemnari și pietrari sunt din Maramureș. Sunt mulți și muncesc cu mare rîvnă.
Părintele Sofian era, în acea perioadă, părinte profesor de pictură la Seminarul Teologic Monahal de la Mănăstirea Neamț. A fost chemat să își dea cu părerea, eventual să se implice, la lucrările de restaurare a picturii murale, a unor fragmente de frescă. Ieșind din mănăstire, la un moment dat, îl întîlnește pe părintele Ilie Cleopa, care privea cu ochii măriți spre rîvna celor care lucrau, reparau, restaurau. Și își făcea semnul crucii continuu.
– Părinte Cleopa, dar ce e cu acest potop de sfinte cruci? Ce te mișcă așa de tare?
– Cum să nu fiu mișcat și mirat…!? Mă uit și mă minunez cum Necuratul ne repară mănăstirea! Asta n-o mai credeam!
Părintele Sofian a povestit adesea această scenă, care nu se încadra în firescul epocii. A repetat-o și la predici. Și mai spunea că parcă un cîrd de îngeri gureși, zglobii, a trecut în acel moment pe deasupra, veselindu-se și ei de întîmplare.
Mai departe lucrurile au evoluat după altă logică decît cea preconizată de Gheorghiu-Dej. În anul 1957, la o altă vizită la Mănăstirea Neamț, cu un alt popas în Casa Academiei, degustînd același vin de Zlătnoaia-Sulița, Gheorghiu-Dej cere ca Muzeul Artei Medievale să fie grabnic deschis. Avea nevoie de un gest care să îl apropie de lumea culturală, care era extrem de refractară la politica sa. De asta, a cerut ca toți călugării să fie scoși imediat din mănăstire, să fie aduși muzeografi profesioniști. Numai că Sadoveanu a rămas pe gînduri, ca și cum ar fi reflectat adînc la cele spuse de Gheorghiu-Dej. Apoi luă cuvîntul:
– Știi ce, coane Ghiță? Eu zic să nu-i scoatem pe călugări din mănăstire, este bine să îi lăsăm la locurile lor. Să își poarte galoșii din loc în loc, ca niște exponate vii. Așa am văzut eu un muzeu în Italia, așa cum este și Vaticanul, de fapt. Iar lumea care va veni aici, de acum, educată cu noua ideologie, va ști să facă diferența între obscurantismul Evului Mediu și noua orînduire care s-a instaurat cu mare succes în Republica Populară Română.
Clătinînd lumina din pahar, Gheorghiu-Dej a consimțit că ideea ar putea fi chiar bună.
Apoi au vizitat osuarul mănăstirii, Sadoveanu voia să îi arate lui Ghiță Dej craniul lui Calypso, una dintre iubitele lui Pușkin, care se refugiase la Neamț după moartea poetului în duel, îmbrăcată în călugăr. Sadoveanu știa multe poezii de-ale lui Pușkin, pe care le recită cu craniul muzei Calypso în mînă. Asistența a aplaudat.
*
Muzeografa Muzeului Sadoveanu din anii ’80, Stela Marica-Ionescu, vorbea despre o întîlnire dintre Părintele Sofian și Mihail Sadoveanu, în anul 1954, pe cînd scriitorul era, la acel moment, Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale. Un ucenic al părintelui Sofian, ajuns călugăr la Schitul Pocrov, de lîngă Mănăstirea Neamț, spunea că asistase la scenă. Părintele Sofian tocmai picta o icoană a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, care se află acum în patrimoniul iconografic al Mănăstirii Neamț, explicîndu-le ucenicilor săi relația dintre chip și cîmpul pictural. Sadoveanu a intrat în paraclisul în care lucrau:
– Dumneata ești părintele Sofian?
– Eu sunt, i-a răspuns monahul, fără să se întoarcă.
– Am auzit că dumneata ai mînă bună la pictură.
– Mîna nu face mare lucru dacă inima tremură.
Scriitorul făcu un pas, apoi se opri.
– Părinte…
– Da?
– Dacă ar trebui să pictați un om care și-a schimbat de multe ori drumul, cum l-ați picta?
– Cu ochii deschiși.
– Numai atît?
– Omul cît trăiește poate încă vedea lumina. Chiar și pe cea care nu vine de la Răsărit!
Sadoveanu își scoase pălăria. Nu făcu plecăciune. Doar o înclinare ușoară a capului.
– Dumnezeu să vă ajute la lucru!
– Și pe dumneavoastră …!
În acel moment apăru un activist:
– Tovarășe Sadoveanu, tovarășul Gheorghiu-Dej vă caută la telefon…!
*
Părintele Sofian a fost arestat în noaptea dinspre 13 spre 14 iunie a anului 1958, la Mănăstirea Ghighiu, de lîngă Ploiești. Era în seara unei zile de vineri cînd au sosit trupele Securității. Părintele Sofian postise post negru. Ploua mocănește. Toată ziua pictase în pridvorul bisericii din cimitirul mănăstirii, împreună cu părintele Felix Dubneac.
Ușa pridvorului a fost dată de perete, cu forță, lăsînd să intre cinci ofițeri de Securitate. Se auzi și zăngănitul pistoalelor. Plus alte tropăituri afară, semn că erau mult mai mulți. Părintele Sofian era urcat pe schelă, în mîna stîngă ținea o lampă, care să îi lumineze zidul, în mîna dreaptă ținea pensula. Tocmai deschidea ochii unui înger cu pensula, zgomotul brutal îl derută însă, din pleoapa închisă se prelinse o lacrimă de culoare.
– Cetățene Serghei Boghiu, zis Sofian, ești arestat în numele legii!, îi strigă unul dintre ofițeri.
Care lege, ar fi vrut să întrebe părintele Sofian, dar se abținu. Pe cealaltă schelă era părintele Felix Dubneac. Într-un mojar prepara culoarea cu care trebuia să lumineze o parte din cerul îngerilor. Alt ofițer strigă hotărît:
– Cetățene Petre Dubneac, zis Felix, ești arestat în numele legii!
Coborîră amîndoi de pe schelele improvizate. Își spălară mîinile într-o căldare cu apă. Părintele Sofian întrebă:
– Avem voie să intrăm în altar, să ne împărtășim? Suntem după o zi de post negru.
– Nu, din momentul acesta nu mai aveți niciun drept.
Li s-au pus cătușele. Au fost urcați într-o dubă neagră, care semăna cu un sicriu. Stareța mănăstirii, maica Pelaghia Tudor, a intrat tulburată, împreună cu cîteva maici, în biserică. Îngerii și sfinții de pe zid s-au întors cu fața la perete. Unii și-au strîns aripile. Așa au rămas multă vreme, credincioșii care intrau în pridvor pășeau cu sfială. Sau cu frică. Erau vremuri în care nimeni nu punea întrebări.
*
Operațiunea de destructurare a Grupului Rugul Aprins a fost coordonată direct de ministrul de Interne, Alexandru Drăghici. Grupul Rugul Aprins trebuia lichidat, iar Mănăstirea Antim trebuia să fie supravegheată dinăuntru și din afară. Au fost trimiși falși credincioși să ceară servicii spirituale, au fost trimiși falși slujitori ai bisericii să ceară amănunte despre o rezistență a Grupului după arestarea capilor.
Primul anchetator al părintelui Serghei-Sofian Boghiu a fost lt. maj. Dumitru Preda de la Direcția Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne. El dispune reținerea numitului Boghiu Sofian.
La una din confruntările directe, lt. major Dumitru Preda nu se mai poate abține:
– Cum e cu acel Rug Aprins, deținut Serghei-Sofian? Am și eu curiozitățile mele, să știu ce anchetez aici, ce dilimachi…! Cum poți să spui deținut Serghei zis Sofian, că focul nu arde, că sunt flăcări care numai te mîngîie…?! Vrei să facem un test? Te pun cu fundul pe plită? Și în plită să punem bușteni din cei care ard fără să te frigă…!? De unde iei, mă, bușteni care să nu te prăjească?
Și ia uite ce scrie aici, că ai fi spus tu, mor de rîs, nu alta. Zici: Zidurile dintre oameni nu sunt din piatră, că piatra este slabă, o fărîmițează și vîntul și apa… Zidurile dintre oameni sunt din cuvinte, iar cuvintele nu le sfarmi cu piatra, nu le înmoi cu apă, cum înmoi lutul ca să faci cărămidă. Cuvîntul este cel mai dur diamant, pentru că taie fără să lase sînge și rănește fără să lase urmă pe piele. Cicatricea lui nu se vede, dar se poartă o viață întreagă. Bă, dacă zidurile astea între care sunteți închiși, nu ar fi din piatră, ci din cuvinte, demult ați fi zburdat liberi și ne-ați fi dat voi nouă cu bolovani în cap.
Și uite o probă de misticism care ar face să rîdă și curcile: Poate că Dumnezeu n-a ales întîmplător să creeze lumea prin Cuvînt. Știa că ceea ce se naște din cuvînt poate dura mai mult decît munții și poate despărți mai adânc decît mările. Dar tot prin cuvînt se poate întoarce omul la om. Bă, dacă nu v-am da pîine și terci, dacă nu v-am da varză și fasole, dacă nu v-am da carne și cartofi, ci v-am da cuvinte, cred că am scăpa mai ieftin cu voi și v-ar lua mama naibii mai repede.
În raportul de anchetă, lt. major Dumitru Preda a scris apăsat: Deținutul Serghei Sofian Boghiu refuză să răspundă la întrebări, cînd o face dă răspunsuri vagi, nu spune nimic despre ceilalți membri ai grupului. Cer, în cadrul anchetei, confruntarea cu o parte din ceilalți membri ai grupului: Alexandru Teodorescu zis Daniil, Benedict Ghiuș, Felix Dubneac, Alexandru Mironescu, Roman Braga și Dumitru Stăniloae.
Prima confruntare, provocată de lt. major Dumitru Preda, a fost între Serghei – Sofian Boghiu și Alexandru Teodorescu, cunoscut drept Daniil Sandu Tudor. Cei doi s-au privit în tăcere, s-au salutat prin simpla clătinare a capului. Anchetatorul și-a aprins o țigară, a tras cu sete din ea, fumul i-a rămas multe secunde în piept. Era atent la gesturile celor doi, la eventuale semne complice. Numai că aceștia s-au așezat cu un fel de resemnare pe băncile de lîngă perete, cu privirile în pămînt. Tăcerea era fluidă, îi cuprinsese pe cei de față. Dintr-o dată anchetatorul văzu două aripi uriașe care încercau să îi cuprindă pe cei doi, aripi care se mișcau ritmic. Dar camera de anchetă era prea mică pentru aripile acelea. Penele albe se sprijineau de tavan și se îndoiau pe lîngă pereți.
Lt. majorul Dumitru Preda se ridică și se apropie de cele două arătări, încercă să le îndepărteze cu pumnul, să le lovească. Numai că pumnul său atinse peretele, lovitura îl făcu să icnească.
Cei doi anchetați s-au strîns ca și cum ar fi căutat protecție sub aripile care se mișcau simulînd un zbor care nu putea trece, însă, dincolo de peretele camerei de anchetă.
Anchetatorul se întoarse la locul lui, abia atunci văzu că pumnul său era însîngerat, îl șterse de haină. Dinții îi clănțăneau, ochii îi tulburaseră de ură. Cînd privi din nou spre cele două arătări, văzu pe una dintre aripi o pată de sînge, probabil de la pumnul său. Furia se transformă în frică. Începu să tremure. Dacă ar fi avut pistolul la el, probabil că ar fi tras. În acele aripi, dar și în cei doi care păreau să-l înfrunte prin tăcerea lor. Dar își lăsase pistolul în biroul său, tocmai azi cînd ar fi avut nevoie de el.
Gardienii i-au dus pe cei doi anchetați în celulele lor.
Lt. major Dumitru Preda a cerut o lună de repaus, era surmenat. Și a anunțat că renunță la dosarul Rugul Aprins, prefera să se ocupe de Rezistența din munți. Erau cazuri mai clare, mai apropiate de structura sa.
*
Aiud, 1961. Gardianul Vasile Moghir face rondul de noapte. Pe zidul umed al coridorului vede imaginea unei păsări albe care se zbate să iasă din vopseaua murdară. Își strigă colegii, ca să vadă și ei acea arătare. Dar cei doi colegi care îl aud nu văd nimic. A fost o păcăleală?
Noaptea următoare, gardianul Tudor Melinte văzu prin vizetă două aripi desenate pe pereții unei celule. A inspectat celula, centimetru cu centimetru, i-a dezbrăcat la piele pe cei opt deținuți, dar aripile nu au fost găsite. A avut vedenii?
Apoi, aparițiile acelor îngeri sau ce or fi fost, s-au întețit. I-au văzut și ofițerii, i-au văzut chiar și deținuții. Unii spumegau, alții își făceau cruce.
Veneau ordinele de la conducere:
Zugrăviți pereții!
Spălați-i cu var!
Răzuiți tencuiala!
Și erau zugrăviți pereții, erau spălați cu var, era răzuită tencuiala.
Numai că nimic nu folosea, îngerii sau ce or fi fost au mai apărut o vreme, toată lumea știa de această situație, însă nimeni nu avea vreo explicație rațională. Dar ce mai era rațional pe lumea asta?
*
Căldărușani, 2003. Un an de la moartea Părintelui Sofian.
Un fost gardian de la Aiud, ajuns bătrîn, intră în biserica de la Căldărușani. Ridică privirea spre zid și îngălbenind la față, șoptește:
– Pe ei îi cunosc… Îngerii! I-am mai văzut! Doamne!
– De unde? îl întreabă un călugăr.
Bătrînul nu răspunde. Îngenunchează și începe să plîngă.
Tînărul călugăr, care ștergea icoanele, simți nevoia să explice:
– Aceștia sunt cei unsprezece îngeri pictați de Părintele Sofian, în anul 1941, pe cînd se refugiase din Basarabia luată de sovietici. Este prima lui lucrare de amploare în spațiul românesc, numai că a desenat doar unsprezece îngeri, al doisprezecelea a refuzat să fie pictat. Așa sună legenda în mănăstire. Multă lume vine să vadă acest lucru, această imagine cu un înger lipsă, așa cum este Maica Domnului cu trei mîini, de la Mănăstirea Neamț.
Bătrînul ridică privirea, după care îl privi pe tînărul călugăr ghid:
– Dar sunt doisprezece îngeri…! Șase de-a stînga, șase de-a dreapta. I-am numărat.
Tînărul ghid privi icoana din pridvor cu Îngerii vestitori, îi numără, după care bărbia îi căzu de surpriză. Își făcu cruce și alergă într-un suflet să îl anunțe pe starețul Lavrentie.
Clopotele mănăstirii începură să bată și nimeni nu știa din ce motiv.
Piatra Neamț, 29 iulie 2026