Puțini sunt la noi criticii care, asemenea lui Mircea A. Diaconu, reușesc să îmbine armonios relevanța națională cu slujirea provinciei natale. De regulă, fie se face mare caz de „valorile locale“ – care-și au rostul lor, preponderent cultural însă –, fie, dimpotrivă, se clamează „europenismul“ exclusiv, într-o vădită ignorare a substratului regional și chiar a valorilor naționale. În acțiunea sa critică, profesorul de la Universitatea din Suceava, condus de câteva calități evidente (cum ar fi măsura și echilibrul), a știut să conjuge inteligent reevaluarea unor valori bucovinene ocultate – a se vedea ediția sa din Mircea Streinul, de pildă – cu lucida lor situare în planul culturii române, pe fondul unor contribuții critice de referință vizând autori și fenomene de prim-plan ale literaturii noastre.
Cartea sa recentă, incitant intitulată Bucovina. Fals tratat de gastronomie și istorie politică, deschide, astfel, câteva direcții noi în istoriografia culturală românească, în general, și în dialectica raporturilor național-regional, în particular. Chiar dacă nu este prima încercare a autorului în această direcție (precedenta, Cernăuți. Obiecte pierdute, din 2021, a cam trecut, din păcate, pe sub radarul criticii), ampla cercetare este provocatoare nu numai prin conținutul ei nemijlocit, ci și sub aspect metodologic.
De ce o asemenea istorie era necesară și de ce era nevoie să fie scrisă așa și nu altfel, nu e cazul să explic pe larg. Bucovina a fost înstrăinată de două ori, la 1775, când puterea suzerană otomană a cedat-o fără drept Imperiului Habsburgic, și în 1940, când diktatul lui Stalin a rupt jumătatea de nord a provinciei și Ținutul Herța, alipindu-le la URSS. În România au rămas marile mănăstiri, deci tradiția religioasă, în Uniunea Sovietică au rămas Cernăuții, deci modernitatea bucovineană. Destrămarea URSS, în 1991, a consfințit, paradoxal, raptul, iar astăzi situația geopolitică ne îndeamnă să punem o surdină încercărilor de recuperare simbolică, pur culturală, a acestui spațiu din care, deși mult împuținați, românii încă nu au dispărut. Asta, ca să nu mai pomenim că o parte însemnată a Bucovinei a rămas până astăzi în componența statului român și participă din plin la concertul culturii naționale, prin valori recunoscute, cum este și autorul prezentei sinteze.
Consecințele acestei obliterări a multor aspecte ale istoriei și culturii bucovinene nu pot fi, totuși, depășite prin manifestări patriotarde, lipsite de compasiune față de destinul actual al Ucrainei din care jumătatea de nord a Bucovinei face parte. Trebuia tactul intelectual și cunoașterea aprofundată a contextelor, de care dă dovadă Mircea A. Diaconu, pentru ca demersul să nu pară inoportun.
Să nu ne lăsăm păcăliți de aluzia din titlul cărții. Autorul (un reputat filolog, să nu uităm) se face că se joacă, à la Odobescu, căutând istoria Bucovinei în gastronomia ei sau proiectând bucătăriile naționale distincte care o alcătuiesc pe un fundal istoric. Însă cercetarea sa e mult mai profundă și, din acest punct de vedere, miza anunțată – și anume, ca această investigație de frontieră și de pionierat să devină (și) un manifest – este pe deplin susținută. Dincolo de discuția privind lectura în cheie politică a gastronomiei bucovinene, cartea criticului este și una profundă despre relația dintre cultură și civilizație, dintre idei și gusturi, dintre public și privat.
O miză multiplă, așadar: Mircea A. Diaconu răscroiește pe de-a-ntregul haina bătrânei istorii literare, reconfigurându-i temeiurile, metoda și ecartamentul. Ceea ce a rezultat este o originală (eu, cel puțin, nu mai cunosc vreo alta în cele câteva literaturi europene în legătură cu care sunt acceptabil informat) antropologie culturală a Bucovinei și, prin ricoșeu, a românității în întregul ei. O antropologie în care sunt depășite clasicele dicotomii între cult și vernacular, de pildă, sau între cărturăresc și popular. Autorul citește, pe lângă sursele tradiționale – adică literatura ficțională și confesivă și celelalte tipuri de texte culte – și alte categorii de scrieri, unele de-a dreptul private, adică nedestinate circuitului public. Lectura sa nu le egalizează valoric, ci funcțional, întrucât modelul istoriografic la care aderă nu este nici cel tradițional, evenimențial, dar nu mai este nici cel modernist, bazat pe iconologie și istoria mentalităților. O tehnică a decupajului semnificativ, respectiv a mozaicului bizantin, în care fragmentul are simultan o semnificație sintagmatică și una paradigmatică, pune în operă Mircea A. Diaconu în paginile cărții de față. Rezultatul nu este o altă istorie a Bucovinei (alta, se-nțelege, decât cea pe care o știm din școală), ci o altfel de istorie a provinciei de Nord-Est. Una în care evenimențialul nu este substituit, ci este reprezentat de către mental, și în care întâmplările majore care au dus la configurația actuală se ascund – și se cer găsite – în „la petite histoire“.
Falsul tratat… nu este, de asemenea, nici o carte de istorie culturală comparată, în care putem găsi, fie în opoziție, fie în interacțiune vectorii care compun identitatea bucovineană: majoritatea românească și elementul colonial (german, ucrainean, evreiesc și de alte origini), tradiția și modernitatea, epoca de dinaintea, din timpul și de după rapt, respectiv, ruralitatea și urbanitatea. Intuiția formidabilă a lui Mircea A. Diaconu a fost tocmai cea de a depăși aceste serii de raporturi, când paralele, când intersectate. Bucovina sa, politică și gastronomică pentru uzul demonstrației, este întreagă și de nedespărțit, începând cu momentul în care a devenit, de fapt, Bucovina (sau Bukowina, în ortografia germană). Căci până la 1775 provincia nu exista ca atare în mentalul românesc – vezi, de pildă, Descrierea Moldovei, a lui Dimitrie Cantemir – decât ca parte a „Țării de Sus“.
Și ce reprezentare mai bună a acestei unități bucovinene, dacă nu gastronomia? Ideea de a căuta istoria unei provincii în gastronomia ei nu e nouă, desigur, deși la noi nu a făcut-o încă nimeni până la Mircea A. Diaconu. Nou și de o frapantă originalitate este însă demersul de a corela gastronomia cu cultura, respectiv, istoria cu memoria ei. Cei care vorbesc despre uluitoarea bucătărie bucovineană sunt scriitori de toată mâna, de la anonimi pierduți în negura timpului la ilustrul Gregor von Rezzori. Pornind de la mărturiile lor ca de la desenul unui insolit puzzle, cercetătorul reconstituie, piesă cu piesă, decorul afectiv, de zi cu zi, dar și reperele culturale ale unei bogate vieți bucovinene, pe care raptul sovietic și ruptura pe care a antrenat-o au făcut-o să se ascundă. Când în realități secunde, estompate în frugalitatea contemporană, când în memorii, și ele, diluate de timpul care s-a scurs și de vălul de ocultare așternut de împrejurări. Nimic nu scapă privirii sagace a lui Mircea A. Diaconu, de la cele mai mărunte însemnări de călătorie ale unor străini la reclamele din presa bucovineană și de la obiceiurile gastronomice țărănești la cele ale desțăraților bucovineni din America.
Lectura criticului nu este una paradisiacă, în pofida faptului că multe dintre scrierile memorialistice consultate proiectează asupra trecutului – de dinainte de Marea Unire sau din epoca interbelică – o lumină trandafirie. Diaconu nu pierde din vedere nici crizele Bucovinei, nici stihiile istoriei care, începând din 1944 mai ales, s-au abătut și se abat asupra existenței propriu-zise a oamenilor. Indiferent de care parte a frontierei artificiale impuse de Stalin se află, locuitorii provinciei resimt o traumă pe cât de profundă, pe atât de greu de circumscris și, prin urmare, de vindecat. Bucătăria bucovineană și, în general, civilizația al cărei semn este aceasta nu se înfățișează exclusiv ca un teritoriu al unei aculturații blânde. Suntem departe, cu Mircea A. Diaconu și Falsul tratat…, de clișeele obișnuite ale galimatias-ului multicultural universitar.
Remarcabilă mi se pare luciditatea europeană cu care criticul tratează (fără ca aceasta să facă neapărat obiectul cercetării sale) ceea ce am putea numi „chestiunea națională“. Raptul din 1775 a declanșat, fără doar și poate, un fenomen de colonizare, desăvârșit după 1944 de sovietici. Însă decolonizarea a devenit o normă internațională abia în anii postbelici și numai acolo unde situația a permis-o. Mircea A. Diaconu nici nu se lamentează în privința destinului românității bucovinene, nici nu exultă constatând deschiderea europeană pe care provincia, vrând-nevrând, a obținut-o în epoca Imperiului Habsburgic și apoi Austro-Ungar. Cum spune el însuși, definitorie este „reacția complicată și neuniformă a românilor față de austrieci“. Colonizarea, trebuie să o recunoaștem, rămânând o catastrofă la nivelul națiunii, poate avea efecte benefice pentru indivizi sau grupuri din cadrul ei. Este admirabil cum criticul reușește să ilustreze, prin intermediul unor „plonjoane“ în straturile gastronomiei și ale vieții de zi cu zi bucovinene, această contradicție a colonizării provinciei. În același spirit sunt descrise, de altfel, și demersurile de reintegrare a Bucovinei în corpul național, de după 1918.
Dacă mai adaug și că discursul scriptural este dublat, la propriu, de un inestimabil discurs fotografic, prin care Mircea A. Diaconu recuperează de-a dreptul memoria vizuală a Bucovinei, avem imaginea celei mai complexe și mai substanțiale antropologii regionale din cultura română de azi.