Romanele lui Arturo Pérez-Reverte (n. 1951) sunt foarte mozaicate, ca gen, și asta se aplică pentru fiecare-n parte, luate separat: istoric, dragoste, aventuri, thriller, policier, mistery. Palpitul narațiunii, întorsăturile de situație și surprizele finale sunt motivele pentru care câteva au fost ecranizate. Amintesc doar seria dedicată unui erou spaniol din secolul al XVII-lea, căpitanul Alatriste, ale cărui peregrinări „de capă și spadă” țin cu sufletul la gură și pe cititorii romanului, și pe privitorii filmului care-l are ca protagonist. Și mai e ceva care-l face pe Arturo Pérez-Reverte să fie citit și tradus cu mare succes: background-ul din spatele narațiunii. Cu un stil meticulos, atent la culori, la imagini, la sunete, la detaliile specifice care compun o anume atmosferă, autorul cartagenez știe să recreeze o lume, nu doar un fir narativ, întinzând câte o mână și cititorilor mai pretențioși. Clubul Dumas, de pildă, e un thriller cu crime și conspirații, dar e și un roman despre fascinația pentru labirintul prozastic al celebrului scriitor francez, așa cum Harta sferică (am redat titlurile în traducerile românești) nu e doar un policier pe tema comorilor de pe epavele submarine, ci și o veritabilă enciclopedie a navigației în secolul XVIII. Și pot continua cu romane „de aventuri” care nu rămân doar așa ceva: Sidi. O poveste de la graniță reproiectează epopeea Cidului pe fundalul Spaniei maure, Regina Sudului recompune lumea cețoasă a marilor traficanți de droguri, Tangoul Vechii Gărzi se plimbă prin mahalele promiscui ale Argentinei, iar Pictor de război retrăiește atmosfera războaielor napoleoniene. „Lumi” atent redate se-ntâlnesc și-n Husarul, Tabloul flamand, Maestrul de scrimă și Conspirația din Sevilla. Orice subiect ar aborda, Pérez-Reverte o face cu talentul și dexteritatea unui scriitor care știe cum funcționează țesătura unui roman, astfel încât să aibă impactul maxim pentru cititori.
Ultima problemă (El problema final, 2023, pentru ediția originală) e, probabil, romanul cu cea mai pronunțată tramă polițistă din cele ale lui, o tramă asumată ca atare inclusiv prin respectarea la virgulă a rețetei. Avem un grup de personaje izolate într-un spațiu restrâns, un șir de crime subite, misterioase și aparent nelegate între ele, varii cercuri de suspecți, un detectiv care pune cap la cap datele și încearcă soluții de aflare a ucigașului, discuții interminabile în jurul faptelor, încrucișări de supoziții și, desigur, surpriza finală. Excluzând tensiunea implicită, cu tot cu stimularea abilă a curiozității cititorului, ceea ce aureolează această rețetă predictibilă, artificială și cam facilă e, pe de o parte, geografia exotică a acțiunii, iar pe de alta, dimensiunea ostentativ metanarativă, fandarea printre trimiteri la clasici ai genului polițist din cărți și filme (de la Conan Doyle și Agatha Christie la Alfred Hitchcock și Michael Curtiz). Ele sunt lăsate la vedere, invocate redundant și ironizate până la sațietate.
Pe o mică insulă din arhipelagul grec (Utakos, lângă Corfu), în vara lui 1960, treisprezece personaje rămân izolate câteva zile din cauza unei furtuni teribile. Un cuplu de staruri din show-biz (un producător de filme și o solistă de operă) cam trecuți de tinerețe și un actor sexagenar tras de mult pe tușă ajung cu un iaht privat pe frumoasa insulă elenă pentru câteva ore de relaxare. Blocați de vreme, sunt nevoiți să rămână în minihotelul de pe plajă unde alte zece personaje (cinci turiști, un medic, proprietara și trei angajați) așteaptă ca marea să se liniștească. Aparenta sinucidere prin spânzurare a uneia dintre turiste, o englezoaică venită în vilegiatură împreună cu prietena ei, declanșează nebunia. Petrecută într-un pavilion părăsit, separat de hotel, pentru un ochi antrenat tragicul eveniment nu prea pare un suicid. Ochiul antrenat aparține lui Hopalong Basil, actorul sexagenar care l-a jucat ani de zile pe Sherlock Holmes în filmele de profil, care e admirat și recunoscut ca atare de ceilalți și care, volens-nolens, trebuie să-și asume rolul pe care l-a ilustrat în pelicule atâta timp: un detectiv inteligent, deosebit de intuitiv, sarcastic și ușor sastisit, căruia abstinența de la alcool și singurătatea i-au sporit la maximum spiritul de observație. Jocul subtil dintre ficțiune și realitate e, astfel, deschis din start, căci Basil pare să aibă calitățile personajului pe care l-a-ntruchipat, deși adesea se dezice de ele, retrăgându-se în pielea bătrânului care trăiește din gloria lumii boeme de la Hollywood, unde s-a mișcat o viață-ntreagă. În lipsa autorităților ținute departe de insulă, i se alătură un autor spaniol de romane polițiste de duzină, dar pasionat de gen și mai ales de filmele cu Basil. Aplecați asupra evenimentelor, cei doi jonglează împreună cu titluri, detalii, gesturi și replici celebre, încercând să le aplice enigmelor cu care se confruntă, succesiv. Căci „sinuciderea” englezoaicei nu e singura ieșire din tihna unei vacanțe, în decorul atât de frumos al unei insule grecești izolate. Ea e urmată de două crime în cercul celor din hotel și de o mulțime de alte necunoscute, care mai de care mai ofertante pentru pasionații de caz: bilete cu mesaje criptice, apariții și dispariții de obiecte, camere închise pe dinăuntru care se dovedesc a nu fi fost chiar atât de inaccesibile, poziții interpretabile ale corpurilor, decoruri ale crimelor aranjate „artistic”, urme făcute sau șterse pe podele și pe nisip, relații nemărturisite dintre indivizi, identități schimbate sau ascunse. Cineva a trecut pe undeva, la un moment dat, la adăpostul întunericului, altcineva are motive să-i urască pe unii dintre cei din jur, iar stângacii sunt mult mai numeroși decât s-a crezut. Cercul de suspecți e mobil, la fel cum posibilul fir al faptelor își schimbă frecvent desfășurarea, rupându-se exact când era gata să se lege definitiv într-o oarecare coerență. Se adaugă în straturi interconectate articole uitate din revistele de cinema, citate din autori de manual, reverberații ale celui de-al Doilea Război Mondial, ale Holocaustului, ale lagărelor de prizonieri aliați din Germania, ale emigrației de-o parte și de alta a Atlanticului și ale Războiului Rece. Toate acestea contribuie în mod neașteptat la surprinzătoarea revelație finală, care, ca-n orice proză de gen, contrazice toate așteptările cititorului.
Ceea ce face din acest roman un text mult mai inteligent decât pare, dacă-l privim doar din perspectiva clasicei rețete polițiste e, spuneam, dimensiunea sa metanarativă, intenția de a destructura ironic și de a jongla cu granițele dintre ficțiune și realitate. Nu e vorba doar că Basil își redescoperă treptat abilități pe care odinioară doar le-a jucat pur tehnic, că vrea să fie ceea ce n-a fost niciodată și să-și joace propriul rol – un Sherlock Holmes coborât de pe ecran în realitatea spectatorilor care deja-l confundă. Dar ni se amintește constant, prin titluri, replici, gesturi și trucuri detectivistice de găsit numai în ficțiune că suntem într-un roman, că avem de-a face cu o poveste care, cu cât e mai puțin credibilă, cu atât e mai onestă, cu cât își asumă neverosimilitatea și ludicul, cu atât e mai autentică. Însăși expresia „ultima problemă” e titlul uneia dintre povestirile lui Sir Arthur Conan Doyle, ea traversează discret romanul lui Pérez-Reverte de la început până la sfârșit. Și sunt nenumărate inserțiile auto- și metareferențiale în replicile lui Basil și ale partenerului său scriitor unde nu obosesc în a analiza și a parafraza filme și cărți renumite ale genului. Pentru savoarea lor teoretic-manipulatorie, redau câteva, culese aleatoriu: „în romanele cu enigmă bune, soluția e acolo încă de la început”; „ce mă fascinează cel mai mult e arta de a induce cititorul în eroare”; „nu există continuitate sau realitate și totul e o lungă minciună, o incoerență narativă căreia doar montajul final îi dă sens”; „totul e un joc”; „cu cât o poveste respectă mai fidel regulile ficțiunii și stabilește un pact tacit cu cititorul, cu atât e mai valoroasă”; „când o crimă pare imposibil de rezolvat, e pentru că autorul a omis intenționat detalii esențiale”; „sunteți prizonierul propriului rol, al acelei imagini a detectivului prin excelență pe care filmele dumneavoastră ne-au lăsat-o tuturor”; „crimele din viața reală sunt mai ușor de rezolvat decât cele din romanele polițiste”; „imaginația e utilă când lipsesc dovezile”; „adevărata artă a autorului de romane polițiste nu constă în a spune o poveste, ci în a-l face pe cititor, indiferent dacă greșește sau nu, să și-o spună singur”; „duelul într-un roman polițist nu este între criminal și detectiv, ci între autor și cititor”; „arta detectivului, dar și a criminalului versat, are ceva în comun cu cea a prestidigitatorului. Să modifice ceea ce văd oamenii”.
Roman care-și demitizează genul exact când îl afirmă printr-o poveste captivantă, Ultima problemă e un policier neconvențional. Substanța lui narativă se alimentează simultan cu actul narațiunii și asta-l face încă o dată fascinant, dincolo de rezolvarea cazului, așteptată cu sufletul la gură.