Activitatea editorială, întocmirea de ediții critice, reabilitarea scriitorilor și a curentelor afectate de pseudo-interpretările sociologismului vulgar l-au determinat pe Z. Ornea să coboare la „subsol”, acolo unde inventarierea a ceea ce istoria literară a păstrat din trecut a fost abandonată întunericului. Tot ce îi cade sub priviri pare a avea aspectul unei necropole: „Istoria literară […] nu e numai o selecție. E adesea un cimitir. Un cimitir cu morminte tasate, lăsate în paragină, spre care eventualul vizitator privește cu indiferență negăsind – oricât ar căuta – puncte de referință” (Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 479). Dar autorul nu se mulțumește să imagineze descinderi în spații sepulcrale, fraza „Să coborâm în aceste subsoluri ale literaturii și să le cercetăm încăperile bine garnisite” (ibidem, p. 481) ținând loc de orice autocaracterizare profesională. La subsol sunt de găsit cărți uitate și colecții de reviste mucegăite, iar istoricul literar refuză să admită că tot ce este coborât și vegetează în conul de umbră nu mai are nimic relevant. Ca un adevărat arhivar, el recuperează din subsolul istoriei literaturii noastre autorii cu cărțile lor, pentru ca, în urma interpretării, să înțeleagă o viață de om așa cum a fost. Ovid S. Crohmălniceanu îi atribuie o însușire de netrecut cu vederea: „calitatea principală stă în grija arătată nuanțării” (Pâinea noastră cea de toate zilele, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 329).
Cred că o frază despre poporanism definește, prin extensie, propria metodă de cercetare: „Tabloul poporanismului este prea complicat pentru a-l putea reconstitui cu o singură culoare sau dintr-o linie continuă. E aici o policromie și o sinuozitate, care cu greu pot fi cuprinse într-un tablou care să fie veridic și convingător” (Poporanismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 259). În lipsa atracției pentru alb-negru, atenția la nuanță sugerează ideea că istoria, în incoerența evenimențială și contradicțiile ei inerente, nu a fost niciodată atât de clară pe cât pare: „Lucrurile sunt […] întotdeauna mai simple și mai complicate totodată decât se întrevede” (Daniel Cristea-Enache, Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 159). Cu alte cuvinte, intervievatul nu spune că totul este complicat și că, prin urmare, orice interpretare este cu putință. Dimpotrivă, nuanțele aduse nu impun nivelarea factorilor hotărâtori sau incidentali în producerea evenimentelor. Este de semnalat o asemenea preferință (neo)impresionistă, dominantă în critica noastră postbelică, avută de un istoric literar venit dinspre filosofie și sociologie. Aria sa de interes vizează mecanismele subterane ce pun în mișcare resorturile sociale, politice și intelectuale.
- Ornea este, mai curând decât un istoric literar în sensul obișnuit al termenului, un istoric al spiritului public, având ca domeniu predilect de aplicație literatura. O confirmă proiectele de dinaintea sfârșitului său, legate de istoria ideologiilor românești, de istoria spiritului public sau de istoria culturală în România modernă. Ideile având o biografie, cercetătorul este interesat să dezvăluie momentul în care acestea încep să germineze în mintea promotorilor care le vor răspândi. Un exemplu grăitor este acela oferit de unghiul de abordare a grupării junimiste în privința ambianței intelectuale, a formei de sensibilitate și a modului de a considera lumea în epoca marilor clasici: „…am studiat junimismul în dubla sa ipostază, de curent și de stare de spirit” (Junimea și junimismul, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 24). În interesul manifestat față de ce se petrece dincolo de imaginea publică, biografiile dedicate lui T. Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea și C. Stere însumează nu numai o istorie a ideilor vremii respective. Oamenii, oricât de importanți ar fi pe scena publică, sunt încercați în viața intimă de neliniști de neexplicat pe cale rațională și cu atât mai puțin pe filieră ideologică.
Remarca lui Gabriel Dimisianu despre biograful care a văzut „punți de afinitate” între Maiorescu și Gherea este demnă de semnalat: „Se ridică întrebarea dacă cineva se poate mobiliza afectiv, și cu aceeași intensitate, și pentru Maiorescu, și pentru Gherea: naturi atât de altfel, proveniențe atât de diferite, convingeri cu totul altele în politică, în artă și în toate cele. […] Ne rămâne să admitem că viitorul biograf a avut cum găsi, și la Maiorescu și la Gherea, deși atâtea îi despart, acele zone spre care să poată întinde punțile sale de afinitate” (Subiecte, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 219). Deși simpatia lui Z. Ornea se îndreaptă mai mult spre Gherea decât spre Maiorescu, este vorba despre întinderea de punți între personalități contradictorii chiar cu ele însele, în vederea configurării unei sfere ideatice a epocii. Atunci când studiază opoziții (tradiționalism-modernitate, dreapta-stânga, etic-estetic, estetic-cultural, estetic-social-politic, național-universal), reputatul istoric literar caută legăturile, condiționările și interacționările. De aceea, „demersul lui Ornea este totdeauna dialogal, chiar dacă aproape mereu numai implicit” (Mircea A. Diaconu, Instantanee critice din timpul iluziei, Editura Moldova, Iași, 1998, p. 178).
Atras de adevărul unei existențe ce se ascunde uneori printre rândurile documentelor, Z. Ornea emite ipoteze, compară, urmărește detaliile și reconstituie în palimpsest. Asta explică și de ce el este un cercetător foarte documentat care știe, de asemenea, să creioneze un personaj veridic. Iar aceasta, fără a fi robul inventarierilor pozitiviste sau al narațiunilor romanțate („Detest efectiv «viețile romanțate» și, marcat de această idiosincrazie, m-am ferit să cad în cursă” – Viața lui C. Stere, I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 20). Ca și vremurile traversate, unele personalități sunt mai complicate decât vor să pară, caracterizarea neîncăpându-le într-o singură definiție. Cel mai important istoric al ideologiilor literare și politice din țara noastră cercetează, pe o perioadă întinsă pe trei sferturi de veac, o lume în schimbare, animată de proiecte foarte diferite și traversată de conflicte, de tulburări sociale, de rivalități politice. Modernizarea țării nu s-a făcut în aceeași „linie continuă”, amintită în cazul poporanismului, deoarece istoria este făcută dintr-o rețea de linii terminate în buclă: „Arcul de cerc se închide, trasând linia unei înnoiri. A unei înnoiri moderne, prin sonuri și ideație” (Curentul cultural de la „Contemporanul”, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p. 433).
Alex Ștefănescu observa pe bună dreptate că, în anumite cărți, comunismul românesc interbelic și opresiunea comunismului sovietic rămân insuficient prezentate: „Drept urmare, se poate crede că fascismul (cu toate variantele lui, inclusiv legionarismul) a fost un fel de isterie colectivă, declanșată din senin. În realitate, chiar dacă n-a reprezentat doar o reacție la comunism, fascismul a însemnat și [s.a.] o reacție la comunism.// Z. Ornea calcă în vârful picioarelor ori de câte ori se apropie de acest subiect minat” (Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, Editura Mașina de scris, Bucureşti, 2005, p. 726). Faptul că istoricul literar calcă în vârful picioarelor acolo unde cizmele sovietice tropoteau mă determină să mă gândesc la opțiunile pe care le poate avea un cercetător, lăsând în penumbră unele aspecte sensibile ale propriului timp. Cel care caută trecutul pleacă întotdeauna dintr-un prezent, ia cu sine întrebările timpului, amintirile, sensibilitatea, afinitățile și, inevitabil, limitele sale. Dar, mai mult decât atât, o explicație pertinentă o găsim în ceea ce spune însuși autorul: „S-a întâmplat ca extrema stângă, având parte de foarte puțini aderenți și de tot atât de puține publicații, să-și fi exprimat nerevărsat punctele de vedere. În schimb, publicațiile dreptei și extremei drepte, de la cotidiene la săptămânale și lunare, erau puzderie. Și de orientări diferite în cel mai larg spectru. Este firesc, de aceea, ca punctele ei de vedere să ocupe un câmp mai întins, exegetul fiind chiar constrâns să supună materialul, foarte extins, unei operații de necesară filtrare” (Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p. 41).
Tot Alex Ștefănescu remarca în scrisul confratelui un sentimentalism sadovenian și o nostalgie „care pare să aibă drept motto vechea întrebare retorică ubi sunt qui ante nos” (ibidem, p. 724). Există, într-adevăr, în incursiunile lui Z. Ornea, o empatie față de lumea pe care o reconstituie, punând în scenă oameni, cărți, reviste și polemici. Însă sentimentul nostalgic, întoarcerea spre trecut dintr-un imbold afectiv nu înseamnă și idealizarea necondiționată, deși cunoașterea în profunzime a unei epoci implică riscul atașarii sentimentale. Acum își face simțită prezența deontologia profesională, iar Florin Mihăi lescu vede în situația lui Z. Ornea o critică „pătrunsă de conștiința limitelor sale”, dar și de „probitate intelectuală și luciditate exegetică”. Sunt puse aici în acord conștiința limitei și precizia judecății: „Vocația specifică pentru Z. Ornea de a încercui și denunța mistificațiile este o componentă a conceptului de critică pe care-l promovează și, am adăuga, chiar și a criticii în sensul cel mai general. Căci critica se naște totdeauna și se justifică prin posibilitatea de a distinge între neguri și lumină și între falsuri și autenticitate” (Conceptul de critică literară în România, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 186).
Modificările epistemelor îngă duie descoperirea, printr-o secțiune pe verticală, ceea ce Gustav René Hocke a identificat a fi „straturile de tensiune ale istoriei”. Mefient față de explicațiile superficiale, Z. Ornea este convins că orice fel de desfășurare a istoriei are tendința de a ordona totul privind în oglinda retrovizoare. O astfel de perspectivă pe orizontală (unde simetria nu-și găsește întotdeauna locul), creează impresia că totul a ajuns exact acolo unde trebuia să ajungă. Curentele culturale sau literare obțin contururi evidente, personalitățile sunt așezate în categorii distincte, iar evoluția spiritului public pare să urmeze calea unei logici inconturnabile. Or, preocupându-se de ceea ce lasă în urmă scriitorii ieșiți de sub luminile rampei și de operele peste care vremea a așezat un strat de uitare, Z. Ornea propune o coborâre în subsolurile istoriei culturale și sociale românești. Doar acolo, prin acționarea de resorturi ascunse vederii de la suprafață, se accede la complexitatea lucrurilor de explicat. Opera lui Z. Ornea – în fapt, o istorie, fie și fragmentară, a curentelor social-politice, ideologice și artistice – se constituie într-o bibliografie de bază pentru oricine studiază în profunzime, nu doar la suprafață, istoria literaturii și culturii române moderne.