Cei care s-au bucurat că în sfârșit am ajuns și noi la piața liberă, unde prețul se stabilește după valoarea mărfii, n-ar trebui să fie uimiți că, de fapt, omul e tot om, iar prețul, nu o dată, îl decide cineva după – cum se spunea cândva – „ochii frumoși“ ai altcuiva.
Ca un vechi frecventator al piețelor, am să dau un exemplu din vestita piață Obor din București. Aicișa, cum spunea un poet încă tot decedat, se întâmplă destul de des ca o legumă căutată de toată lumea și vândută tare într-o zi de joi, să fie uitată vineri, în favoarea alteia, eventual nu cea mai bună din piață după părerea cumpărătorului de joi, dar extrem de atractivă după gustul celui de vineri, ba chiar și al celui de sâmbătă. De pildă, niște roșii lunguiețe, poreclite prunișoare. (Unii le spun chiar „puțișoare“.) Joi sunt reginele pieții, vineri sunt mai pe la coadă, că apar altele, mai roze, mai recomandate de cine știe cine pe cine știe ce rețea de socializare. Ce ar trebui să facă amatorii de puțișoare, pardon, prunișoare? Ar trebui să facă plângeri pe la administrația pieții sau să se adapteze repede și să cânte pe noua strună a comerțului cu roșii, repede, până nu apar și altele, mai altfel? De pildă cele galbene-portocalii.
Dacă ne uităm mai sus, la magazinele de prêt-à-porter, care au luat demult locul croitoriilor de altădată, poate că o să constatăm că nici acolo lucrurile nu stau altfel. Să zicem că nu mai pierdem timpul rătăcind prin magazinele de aia, cum îi zice, prêt-à-porter, însă mai căscăm și noi ochii pe stradă, ca tot omul cât de cât curios cu lumea în care s-a trezit chiar fără să vrea. O să vedem acolo o nouă piață, liberă desigur, care ne-ar putea uimi. Cei care s-au născut mai demult au niște indici ai îmbrăcămintei, care între timp s-au modificat. Altădată, de pildă, când ți se rupea blugul, îți căutai altul, ceva mai întreg. Azi, dar ce zic eu azi, că e demult, de alaltăieri sau chiar de răs-alaltăieri putem spune, blugul ăla fără nici o ruptură nu face nici doi bani. Mai precis, face doar doi bani, în timp ce ăsta ruptul poate fi cumpărat cu mult mai mulți bani. Și încă de ăia, europeni, la care noi ajungem doar schimbându-ne faimoșii noștri lei, tot mai roni și tot mai 5 virgulă ceva la un euro. (Le mai spun, unii, milioane sutelor, așa ca să li se pară că sunt cine sau ceea ce nu sunt de fapt.)
Îmi amintesc cu melancolie ce speranțe a stârnit în sufletul nostru ideea că piața stabilește prețurile în modul cel mai normal. Confundam, vai, prețul cu valoarea! Sau invers. Că valoarea poate să fie diferită de preț, azi știm, ba chiar mai știu și unii dintre cei care protestează când văd prețuri neașteptate puse pe valori așteptabile. Azi știm că nu poți fi deziluzionat decât dacă ai avut iluzii. Dar să n-ai iluzii nu e uman, nu e omenesc, „foarte omenesc“, vorba lui Nietzsche. La intrarea în Parcul Babeș din Cluj, pe când orașul se numea fără Napoca din spinarea lui de azi, se putea citi o inscripție în limba latină, „Homo sum et nihil humani a me alienum puto“, adică „sunt om și nimic din ceea ce este uman nu mi-e străin“. În Clujul pre-comunist se cultiva limba latină. Ba chiar și în cel comunist mai supraviețuiau profesori, cum erau doamna Lascu și C. Daicoviciu, rămași maeștri ai latinei, cel din urmă chiar ținând, uneori, discursuri întregi, libere (mă rog), în această limbă, mai vie decât toți morții care băteam străzile RPR-ului.
După această paranteză, totuși, cam prea omenească, să revenim la iluziile noastre. Păi și-atunci cum să n-ai deziluzii? Cum să nu te miri că… dar mai bine mă opresc. Însă chiar și așa, oprit înainte de punct, tot mă întreb dacă vânzătorii de legume din Piața Obor trebuie să facă proteste spuse sau scrise pentru ca joi roșia lor care e regină, să rămână în top și vineri, chiar dacă apare ailaltă, care joi fie nu ajunsese încă pe tarabe din cauza transportului mai greoi, fie nu se copsese încă, astfel încât nu putea fi oferită cumpărătorilor.
Și iar o amintire. Că: ce rău era în lumea consumismului, dacă te luai după lozincile din lumea comunismului, care voiau să ne/ te convingă, acum vreo 60 de ani, despre umanismul regimului de-atunci, când nu prea puteau exista surprize, mai precis deziluzii, pentru că, oricum, nu te puteai aștepta la nimic altceva decât la roșiile planificate, care erau cele mai bune, fincă (sic!) altele nu se găseau. Exact ca lumea atribuită ideii lui Leibnitz (1646-1716), dacă nu mă înșel, de ironia corozivă a lui Voltaire (da, François-Marie Arouet, 1694-1778!). Căci cică trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. O fi bine, o fi rău acum, nu mă mai întreb. E bine, bine, e tot mai bine…
Nu de alta, dar alta, altă lume n-avem. Noi. Că ei, ceilalți, cei de vineri sau chiar cei de sâmbătă și duminică… Nici ei.
Toată lumea, azi, habar neavând de latinescul horațian „carpe diem“, chiar asta face.