Din creația lui Miron Radu Paraschivescu rezistă scurgerii timpului pagini din Cântice țigănești, care îi conferă o certă posteritate poetică, și numeroase fragmente din Jurnalul unui cobai, care aduc în actualitate problematica omului și a epocii în care a viețuit scriitorul. Plasarea în Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu la categoria scriitorilor de dicționar poate fi cu mare greutate contestată. În fond, Miron Radu Paraschivescu nu a reușit o mutație poetică grație căreia numele să-i devină de neocolit în istoriile literare. De aici nu rezultă că el ar fi un scriitor lipsit de importanță. Omul este mai interesant decât scriitorul, biografia rivalizând cu opera. O astfel de dedublare explică și sentimentul de risipire care se desprinde dintr-o filă jurnalieră:. „Nu am nimic de regretat, dar am totul de clarificat.” (Jurnalul unui cobai, 1940-1954, Editura Dacia, Cluj, 1994, p. 391). Diaristul pare a fredona celebrul cântec al lui Edith Piaf și are mereu ceva de explicat: opțiunile, contradicțiile, eșecurile, relațiile sociale, raportul cu literatura. Acuta conștiință de sine îl duce la concluzia că știe ce ar fi putut fi și tocmai de aceea resimte falia dintre ceea ce este și ceea ce și-ar fi dorit să fie. Ceva îl apropie de marea creație și, concomitent, îl îndepărtează de ea. Multiplele disponibilități îl duc înspre păguboasa risipire de sine, el neducând aproape niciodată o experiență până la capăt, din cauza nestatorniciei constitutive. Omul preocupat de sine și resentimentar îi sprijină și pe alții, aflați la începutul carierei. Influența sa literară nu se confundă cu valoarea propriei opere, ea fiind conferită de participarea la viața literară prin relații, prietenii și polemici. De aici poate fi legat și traseul ideologic al unui om de stânga care a ilustrat principiile realismului socialist. Ceea ce nu înseamnă că a crezut în „disciplina de partid” sau că a fost incapabil de frondă, fără a merge înspre disidență. În el a existat de timpuriu un instinct al ereziei, al contestării, al refuzului de a rămâne cantonat într-o formulă dogmatizantă. Lucida mărturisire „Am servit cât am putut mai bine acestei dictaturi, ca să pot avea azi minimul de răgaz de a servi artei mele. Prevăzător cum sunt în toate, am pornit-o și în asta cu noaptea-n cap” (ibidem) nu trebuie interpretată doar ca o justificare. Diaristul este conștient că a slujit o doctrină care ulterior l-a deziluzionat, frazele acestea ilustrâmd maniera prin care un scriitor își negocia poziția într-o societate pe care nu o putea nici accepta integral, nici respinge în totalitate. La debut, Miron Radu Paraschivescu începuse să se creadă un Maiakovski al literelor românești, asumându-și misiunea de a revoluționa limbajul poetic. Dar, „din aceste reverii de poet al clasei muncitoare Miron Radu Paraschivescu este trezit de el însuși, și anume de acea parte a personalității sale care își păstrează luciditatea. Iată ce își notează la un moment dat în jurnalul său intim: «Am recitit azi câteva poeme de Maiakovski și mi-am dat seama de inferioritatea mea față de el: sunt scund. Privirea mea asupra lucrurilor pleacă de jos în sus […].» Nu era vorba doar de o inferioritate fizică, dar formula este expresivă și fixează foarte bine incapacitatea lui Miron Radu Paraschivescu de a privi existența de sus în jos. El este un Cătălin agitat, dornic de glorie ieftină, un Adrian Păunescu lipsit de forță, un Mitică în ipostaza de propagandist.” (Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 209). Creația poetică îi este subminată de inconstanță axiologică, deoarece Miron Radu Paraschivescu s-a simțit atras de literatura militantă, dar a năzuit să recupereze primatul esteticului. Totodată, el a manifestat o ură viscerală față de Tudor Arghezi, deși Cânticele țigănești sunt în bună vecinătate cu Flori de mucigai. Neputința fixării într-o singură formulă transpare în versurile: „Pe auritul drum de mijloc/ Care este-al tuturor/ Pe-auritul drum de mijloc/ Mă visasem călător,/ Dar/ Pe auritul drum de mijloc/ Nici acum când sunt bătrân,/ Pe-auritul drum de mijloc/ Nu-s în stare să rămân.” („Auritul drum de mijloc”, în Poezii, Editura Minerva, București, 1973, p. 163). Firea nestatornică în orice îl împiedică să rămână pe acest drum nu numai literar, unde ideologicul a fost în dispută cu esteticul. Privit retrospectiv, „a(i)uritul drum” i-a fost itinerar nefast al existenței. Cred că Miron Radu Paraschivescu poate fi supus atenției criticii și istoriei literare printr-o reevaluare a unei părți din operă care nu numai că a rezistat mai bine, dar pare să fi câștigat, odată cu inerenta modificare a gustului literar, o certă actualitate. Este vorba, desigur, despre Cântice țigănești. Dacă Jurnalul unui cobai îl supune atenției pe omul și pe martorul unei epoci, Cânticele țigănești sunt cele care îl salvează, fie și parțial, pe poet. Materia Cânticelor țigănești se pretează temperamentului instabil al poetului cuprins de pasiuni arzătoare. În lumea cântecului lăutăresc, dragostea, bucuria și tristețea sunt trecătoare și de aceea trebuie trăit totul cu intensitate. Nestatornicia, care îl împiedică pe autor să-și ducă o viață tihnită, devine o sursă a poeticității. Volumul Cântice țigănești îi conferă autorului o identitate aparte, atribuită de cântecul de mahala, periferic, al existenței consumate fără rest. Pentru un poet modest nu este puțin lucru și tocmai aici am putea înțelege de ce, horațian vorbind, Miron Radu Paraschivescu nu a murit de tot. Și-ar fi dorit, probabil, să fie recunoscut pentru amploarea operei, care să-i asigure o poziție fruntașă în canonul poetic, și pentru rolul său de îndrumător al tinerelor talente. Istoria literaturii a păstrat însă câteva poeme, paginile de jurnal, ura viscerală față de Tudor Arghezi și, în fine, apucăturile unui temperament maladiv. Dacă volumul Cântice țigănești îl recuperează pe Miron Radu Paraschivescu ca poet, Jurnalul unui cobai îl salvează ca scriitor, oferind accesul la omul care a dat naștere unei opere inegale, la conștiința lui frământată, la contradicțiile de care a fost încercat și la străduința de a-și explica propria soartă. Citind paginile de jurnal, avem impresia că diaristul, cu cât vorbește mai mult despre sine, cu atât se contrazice flagrant. El își mărturisește concesiile, își justifică opțiunile, își acuză dușmanii și își deplânge ratarea. Cred că titlul ales este ambiguu, întrucât diaristul se prezintă drept cobai al istoriei, dar el însuși a participat la experimentul respectiv. A crezut în ideologia comunistă, a servit-o, a încercat să o reconcilieze cu propria concepție despre literatură, apoi a intrat în conflict cu cerberii ei. Succesiune rolurilor de participant, beneficiar, contestatar și victimă face jurnalul captivant, întrucât nu se poate lesnicios despărți omul care suferă de omul care, într-un alt moment al vieții, a fost o rotiță în mecanismul de punere în mișcare a sistemului dictatorial. În privința lui, și Puterea a ales calea de mijloc: „El nu este nici atât de periculos pentru a fi arestat, dar nici inofensiv pentru a fi lăsat în pace.” (Ana Dobre, Miron Radu Paraschivescu – ereticul etern, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2013, p. 388). Este momentul să ne gândim la locul pe care este situat, în mod justificat, Miron Radu Paraschivescu în Istoria critică a literaturii române. Dacă luăm în calcul numai valoarea estetică a operei, acceptăm cu ușurință statutul de „scriitor de dicționar”. Dar, dacă ne referim la prezența avută în arealul literaturii române, atunci lucrurile necesită o nuanțare. Scriitorul a traversat aproape toate marile experiențe artistice ale perioadei interbelice și imediat postbelice. El a trăit cu intensitate cîteva polarizări ale câmpului literar, a mușcat din momelile întinse succesiv de avangardă și tradiționalism, de stânga revoluționară și de poncifele realismului socialist. Mai există însă un motiv pentru care prezența lui Miron Radu Paraschivescu pe scena literaturii noastre nu poate fi redusă la ceea ce a scris. Încrederea acordată unor scriitori aflați la începutul carierei se poate constitui într-o altă formă de a rezista în posteritate. Faptul că a recunoscut talentul unor scriitori care aveau să devină mai importanți decât el este un fel de revanșă asupra propriei ratări. Scriitorul care nu a fost în stare să edifice monumentul la înălțimea horațiană dorită a fost înzestrat cu instinctul de a simți devenirea viitorilor confrați. El nu a avut răbdarea să fie un Pygmalion pentru nicio virtuală Galatee dintre toate femeile din viața lui. Erosul este forma cea mai evidentă a nestatorniciei sale. Nenumăratele sale relații, căsătoriile, despărțirile și revenirile sunt semnificative în măsura în care repetă aceeași structură în literatură sau în politică: dificultatea de a se fixa într-o postură. Iubirea, literatura și politica îi oferă mereu pulsiuni pasionale care sunt doar arareori și stabile. În schimb – ceea ce este mai important – a devenit un Mecena pentru tinerii scriitori. Generozitatea de care a dat dovadă nu a pus între paranteze orgoliul său artistic exacerbat și nici dorința de a exercita un anumit tip de influență. Sprijinirea tinerilor care bat la poarta afirmării înseamnă, uneori, a-i face pe aceștia să intre într-o rețea de afinități și obligații față de mentor. De aceea, imaginea lui de Mecena trebuie privită cu rezerve, întrucât dă o impresie de altruism, dar și una de egoism.
Prezența lui Miron Radu Paraschivescu în viața noastră literară a fost mai importantă decât valoarea operei sale. În cadrul unui interviu, el însuși s-a declarat a fi scriitor din întâmplare: „– Eu n-am o existență literară. Nu vreau să cred că există o existență literară decât la marii scriitori, care trăiesc pentru și din literatură. Existența nu e literară. Dimpotrivă. E… existențială, concretă, materială, psihologică, socială, cum vrei. Ca să ai o existență literară, trebuie să fi ajuns pe niște culmi, unde nu mai există nimic pentru tine decât literatura. […] eu sunt din întâmplare scriitor.” (Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Editura Cartea Românească, București, 1979, p. 405). Ar fi prea mult ca Miron Radu Paraschivescu să fi putut cita horațiana Non omnis moriar. O bună parte din opera lui este datată, iar o parte din ambițiile sale literare s-au risipit, însă nu putem constata că a murit cu totul. A rămas poetul Cânticelor țigănești, autorul Jurnalului unui cobai, sprijinitorul tinerelor talente, omul contradictoriu care a participat la istoria tulbure și apoi a încercat să o înțeleagă. A rămas, în sfârșit, una dintre figurile prin care putem înțelege mai bine literatura noastră din deceniile în care scriitorii au fost nevoiți să se supună Puterii. Miron Radu Paraschivescu este un scriitor de raftul trei care spune lucruri importante despre literatura și istoria unei întregi epoci. Iar faptul că încă ne întrebăm ce a rămas după el constituie deja un răspuns pozitiv. Dacă ar fi murit de tot, nu ar mai fi avut vreun rost să ne punem întrebări asupra lui.