Rândul trecut porneam de la observația lui Nicolae Prelipceanu că inteligența artificială ne face promisiuni greu de crezut, dar pe care de fapt suntem obligați să le acceptăm, așa cum sub regimul comunist trebuia să fim de acord cu ideologia oficială, precum și, să nu uităm, cu neașteptatele ei modificări care interveneau la fiecare câțiva ani. O situație la fel de dificilă, continuam, este cea a multor cuvinte abstracte în limba de zi cu zi. Ca să știm ce înseamnă cuvinte ca „măr“, „cireașă“, „stejar“, „brad“ e de ajuns să vedem un măr, o cireașă, un stejar sau un brad. Când e vorba însă de cuvinte ca „iubire“ sau „dreptate“, e greu de găsit obiecte precise care ne-ar indica imediat înțelesul lor. Pentru ca să înțelegem la ce se referă cuvântul „dreptate“ în loc de un obiect precis avem nevoie să cunoaștem lungi povești despre felul în care, pe diferite tărâmuri, obiceiurile și legile îi îndeamnă, dacă nu chiar îi obligă, pe oameni cum să se poarte unii cu alții. Avem nevoie să știm ce li se cuvine unora din ei și cum cei care se află în jurul lor – sau mult deasupra lor – le acordă ce li se cuvine. Ne ajută, până la un punct, spuneam, expresii ca de pildă „are dreptate“, care înseamnă „știe cum stau lucrurile“, sau „ce-i drept“, adică „într-adevăr“. Dar ecourile abstracte ale termenului „dreptate“ nu dispar.
La fel de greu de definit este sensul cuvântului libertate. Așa cum am amintit mai demult, personajele operetei Vânt de libertate (1947) de Dunaevski, compozitor sovietic, cântau în cor acest cuvânt care promitea întregii lumi un minunat viitor comunist. Îl citam pe gânditorul francez Raymond Aron, a cărui carte Essai sur les libertés (1965) respingea termenul libertate, singular abstract, și propunea în schimb pluralul libertăți, o listă precisă de activități: cea a cuvântului, de pildă, a religiei, a deplasărilor peste hotare. Eram de acord cu el, dar mă întreb, totuși, dacă sensul fiecăreia dintre aceste libertăți nu rămâne greu de înțeles.
Termenul abstract libertate pleacă de la adjectivul liber, care luat singur poate desemna o însușire, de pildă a fi independent, autonom, disponibil, neocupat, necăsătorit. Adesea însă liber e urmat de un verb la subjonctiv, liber să…, notând capacitatea de a acționa într-un anumit fel. „Ești liber“ poate în acest caz să însemne ești liber să vorbești, să taci, să călătorești sau să stai acasă, să votezi sau să nu votezi ș.a.m.d. Mi-ar permite deci libertatea cuvântului să fiu liber să spun ce vreau, când vreau, cui vreau? M-ar lăsa libertatea religiei să predic și să practic nepedepsit, să zicem, cultul sacrificiului uman, ca în vechile religii celtice? Răspunsurile depind, evident, de contextul uman în care au loc acțiunile anunțate de aceste liber să… Altfel vorbește cineva la un pahar cu doi-trei prieteni, altfel la o ședință serioasă la întreprinderea unde lucrează, altfel la un meeting politic într-o piață publică. Purtarea umană e reglată nu numai de legi și de libertățile pe care în principiu aceste legi le garantează, ci și de obiceiuri – politețe, atenție, bun simț – de circumstanțe, de sensibilitatea celor care ne înconjoară.
Regimurile dictatoriale, notam rândul trecut, n-au nevoie să respecte principiile mărețe pe care le proclamă. Arta minciunii știe cum să transforme cuvintele în lozinci. În acest context ar fi poate bine să ne amintim de Gustave Le Bon (Psihologia gloatei, 1895), de Gabriel Tarde (Opinia și mulțimea, 1901), ca și de Ortega y Gasset (Revolta maselor, 1930) și de Elias Canetti (Mulțimea și puterea, 1960), gânditori care începând acum mai bine de un secol au examinat primejdia gloatei, a cărei forță instinctivă, neașteptată, e greu de prevăzut și de controlat. În lozincile strigate de mulțime, cuvintele nu mai înseamnă decât: „Noi, numai noi, hotărâm totul“.
Doar gloata? ne-am putea întreba. Dar dacă cumva între timp s-a țesut ceva nou, o rețea pe jumătate ascunsă, care știe să ia decizii tăcute și să schimbe încet mersul lumii?…