sau cum desăvârșește tehnologia ceea ce a început comunismul
Regimul care se pretindea democrat – ba, culmea!, și popular – avea metodele lui de a construi „omul nou”. Adică, mai pe înțelesul publicului, spectator sau implicat în acest proces, un supus desăvârșit, așa cam ca roboții umani sau umanoizi din romanele vizionare. Metode care – s-a crezut multă vreme – n-au reușit. Încet-încet, însă, părerile s-au mai nuanțat. Dar ce zic eu! S-au nuanțat de tot.
Regimul de care credeam că am scăpat la 22 decembrie 1989 și chiar și în iunie 1990 încă, în România, inventase metode de constrângere precum „învățământul politic” pentru a – spuneau inventatorii lui – „lămuri” lumea asupra fericirii pe care acesta o răspândea asupra tuturor celor oropsiți și obidiți de așa-zisa burghezo-moșierime. Sigur, cântecele avântate și pline de promisiuni de fericire definitivă făceau și ele parte din recuzita sonoră a comunismului care ne pândea de după cotitură. Între acestea, cel care îndemna decis: „nu sta pe gânduri/ intră în rânduri/ vino-ntr-un pas cu noi”. Și așa mai departe.
De observat numai, ca și altădată, că gândurile pot fi periculoase, pentru rândurile de mai sus, dacă nu sunt bine canalizate.
Atunci, în regimul trecut, intrarea în rânduri nu era întotdeauna prea plăcută, ca să nu spun mai mult. Căci cursurile de dogmatizare erau făcute cu forța, dureros, mai ales pentru cei care știau că există și alte soluții de viață și încă mult mai proprii omului decât supunerea oarbă. Or, pentru cei care – vorba lui T. Arghezi, din Cântare omului – „gândesc singuri”, a se supune unor gândiri de masă însemna a intra într-un lagăr fără sârmă ghimpată, însă la fel de ucigător ca și ăla. Dar poetul recuperat de regim mai făcea aluzie, involuntar desigur, și la un robot rudimentar, „un om de fier, mașina”. Nimănui, sau poate numai câtorva inși vizionari să le fi dat prin cap că de aici la digitalizare și la internetizare și la googlerizare nu erau nici măcar zece mii de li, ca-n prezumțiile filozofului chinez de demult („un drum de zece mii de li începe cu un pas” – Lao Tzî).
Pe scurt: regimurile comuniste urmăresc deresponsabilizarea indivizilor, infantilizarea lor, pe principiul: „lasă că gândim noi în locul vostru, voi n-aveți decât să executați ceea ce trebuie, adică ceea ce stabilim noi, cei care gândim”. Mai întâi au fost cei patru mari gânditori: Marx, Engels, Lenin, Stalin, pe urmă numai Lenin, Stalin, pe urmă numai Stalin, pe urmă numai Marx. În cele din urmă, la noi, numai Nicolae Ceaușescu. Dar, dacă stăm să ne gândim mai bine, câtă vreme mai avem dreptul să gândim singuri, toate regimurile care vor musai să te facă fericit cu forța, fie că se declară comuniste, fie democrate, fie numai progresiste, wokiste și așa mai departe, toate au acest scop ascuns, acela de a nu te lăsa să evaluezi tu singur, cetățean liber, ce e bine și ce e rău, pe ideea las’ că știm noi ce e bine și ce e rău și îți spunem și ție, ca să nu te mai obosești gândind. Obțin astfel cu toatele un cetățean care e mai degrabă un supus – austriac – cum se spunea la noi în derâdere cândva, prima fază a robotului.
Dar iată că regimurilor politice li se ia de pe umeri această povară, de a gândi în locul cetățeanului și pentru cetățean, căci fostul „om de fier, mașina” al poetului își face datoria mai bine și mai ales fără a forța voința cuiva. Ba chiar dându-i fiecăruia impresia că i se face pe plac, deoarece – surpriză! – așa se gândea și el, noul cetățean, chiar înainte de se gândi măcar o clipă. Căci metoda poreclită „inteligența artificială” e mai eficientă în tâmpirea populațiilor tinere, generațiile viitorului, nu-i așa?, decât greoaiele poliții ale gândirii de altădată. Culmea e că, fără a-și propune ce-și propun regimu rile totalitare, inteligența artificială obține fluierând. Mai precis, folosind și stimulând atracția tot mai micilor mașinării lucitoare, telefoane mobile, tablete, laptopuri și alte înlocuitoare ale minții omenești pentru tinerii și chiar mai bătrânii noilor epoci. Cu toții sunt acum, în libertate, nu numai chemați, ci chiar intrați în rânduri, cu ochii holbați în lucirile ecranelor mici sau mari de unde începe să le vină lumina, uneori în locul celei de la Răsărit, a lui Sadoveanu, alteori în locul celei de la Apus, totul pogorându-se, în locul Sfântului Duh, asupra omenirii și promițându-i fericiri niciodată visate înainte.
Și să mai zici că regimurile nu se continuă unul pe altul, că post-comunismul digital nu continuă efortul celui dinainte, cu alte metode, mai soft și mai atractive!