Horia Gârbea este tipul de scriitor care își întinde tentaculele imaginației în mai multe genuri literare. După poezie, eseu, teatru, cronici sau recenzii literare, ne oferă și un roman intitulat Eter, în care nu avem o cronologie evenimențială, iar cele câteva personaje, povești, spații sau timpuri se succed într-o alternanță caleidoscopică. Primează imaginea unei lumi care pendulează, firesc și ludic, între vis și realitate, între superstiție și rațiune, între normal și paranormal.
Conform unei note științifice, oferite de autor, „eterii sunt o combinație organică lichidă, incoloră, foarte volatilă și inflamabilă, cu miros aromatic specific”. Așadar, această alăturare eterică de evenimente aparent fără o legătură cauzală sau logică evidențiază senzația de permanentă inflamabilitate a absurdului și a deriziunii omniprezente în preocupările sau în viețile evocate.
Încă din primele pagini, unul dintre personaje, pe un ton degajat și asumat, mărturisește că: „în ceea ce mă privește, știi de asemenea că nu mă interesează cronologia și coerența, chiar deloc” . Valabil și pentru dinamica romanului de față este faptul că același personaj care evită, așadar, „logica acțiunii”, preferă plimbarea „nu cu oglinda în brațe”, ci cu „o mie de cioburi de oglindă” care să surprindă culoarea sau pitorescul neprevăzutului, precum și voioșia sau verva unor dialoguri spumante.
Toate acestea reliefează, într-o alternanță alertă a episoadelor, amestecul de stranietate și jovialitate, de paradoxal și obișnuit, prezente în firea și în rostirea fiecărui personaj: fie că vorbim de duduia Rașelica sau de misteriosul domn care o însoțește în birtul Covaci, la ceas de seară, discutând despre dispariția unor manuscrise care poartă semnătura lui Pașadia și care, dincolo de enigma conținutului, dețin și misterul celui care se află în posesia lor; fie că, mai apoi, îl întâlnim pe Barbu Cernat, cel care pătrunde într-o casă de epocă și, într-o secvență noir de realism magic, zărește „pe un pian negru”, „o panteră demnă de Divina Commedia”. Alte întâmplări stranii îl au în mijlocul lor pe Nelu, un banal taximetrist, care iese din inerția unui cotidian anost atunci când întâlnește o femeie misterioasă, care îi devine clientă fidelă și care avea la ea tot timpul o cutie în care se afla o coasă-scenă cu un puternic iz hitchcockian.
Peste alte câteva pagini revenim în trecutul socialist, alături de Costică, Vasile, Emil sau Ilie, adunați la un sfat popular sătesc, așa cum se întâmpla pe vremuri, și care, în roman, devine un soi de poiană a lui Iocan transpusă în filmele lui Kusturica. Toți aceștia sunt implicați într-un dialog caragialian-harmsian, plin de tachinări răutăcioase și de malițiozități vulgare, legat de înfăptuirile regimului sau de unele interese personale. Ciobanul Gherase, după ce moare, se preschimbă în strigoi sau în moroi și începe să bântuie lumea satului, spre stupoarea și iritarea autorităților. Acestea consideră dăunătoare tensiunea dintre dialectica ideologiei de partid și cea a eresurilor, a superstițiilor pline de mireasma ademenitoare a unor altfel de lumi sau universuri. Așadar, surprinse parcă într-un panopticum butaforic și carnavalesc, evenimentele menționate devin catalizatorii unor realități, deopotrivă, comice și grave, în care sordidul societății sau al politicului pare mai detensionat, mai îmblânzit, mai bagatelizat.
Elementul central al acestui bazar narativ, destul de viu și de insolit spumant, îl reprezintă însă mecanismul distopiei. Într-un București al anilor ’30, bântuit de mistere sumbre și de comploturi pline de conspirații, existau societăți secrete care, în condiții de laborator subteran, păstrau anumite recipiente pline de germenii unor boli sau molime. Acestea ofereau „o custodie a morții”, regăsindu-se „în felurite locuri, în tainițe ale orașului – sub biserici vechi, în ziduri de hanuri părăsite, în camere zidite ale unor case boierești”. La un moment dat chiar izbucnește un focar de molimă, iar doctorii, miniștrii, brancardierii sau oamenii simpli devin victime ale unui clocotitor melanj de apocalipsă și nebunie umană.
Întâmplările capătă un grotesc lombrozian și redau atmosfera din laboratoarele medicale sau din morga spitalului, din cabinetele ministeriale sau din locurile capitalei, bântuite de spectrul mizeriei și al morții. Interesant este și modul în care naratorul încearcă și reușește să permanentizeze acest episod sumbru din trecut, oferindu-i o actualitate amenințătoare, o memorie lucidă, căci „uitarea naște slăbiciune, iar slăbiciunea cheamă dezastre mai mari”.
Captive acestui carusel al istoriei, asemănător unui ospiciu itinerant, personajele sunt capabile să traverseze frontiere dintre ficțiuni celebre, dintre epoci sau societăți istorice, cu un firesc aparte, cu o vocație certă a fatalității și a ridicolului. Cititorul se va simți, cu siguranță, prins într-un vertij imaginativ, scurtcircuitant, cu fiecare pagină parcursă, devenită și o oglindă a vremurilor actuale.