Ludmila Ulițkaia este una dintre vocile im por tante ale litera turii ruse con tem porane și o cunoscută opozantă a regimului de la Kremlin, motiv pentru care trăiește în exil la Berlin, din 2022 (din momentul declanșării războiului din Ucraina). În 2024, autoritățile de la Moscova i-au retras titlu rile onorifice, iar cărțile sale au fost scoase din bibliotecile publice rusești din cauza opoziției sale deschise față de război și a sprijinului acordat cetățenilor ucraineni. Născută în 1943 într-o familie de intelectuali evrei, Ludmila Ulițkaia este în prezent una dintre cele mai importante și traduse voci ale literaturii ruse contemporane, recunoscută la nivel internațional (și propusă pentru Premiul Nobel pentru Literatură). Recompensată cu multe premii, printre care Prix Médicis Étranger în 1996, Ludmila Ulițkaia explorează adesea, în cărțile sale, destinele individuale strivite de totalitarismul sovietic, oprindu-se în mod special asupra personajelor feminine. O galerie impresionantă de personaje feminine regăsim și în cel mai recent volum tradus în română, Adevăratul meu nume. Povestiri din biografie (Editura Humanitas Fiction, 2026, traducere de Luana Schidu), o carte cu accente biografice (cum indică și titlul), abordând temele memoriei și identității.
Ca într-un soi de patchwork (cuvântul apare ca atare în text) al memoriei, Ludmila Ulițkaia se lasă, în aceste povestiri, pradă amintirilor, așa cum vin, la modul proustian sau, uneori, chiar fantastic, țesând din cuvinte o lume trecută, istoria propriei familii evreiești (care a suferit în război și în dictatura sovietică) și imaginea Moscovei de altădată, împreună cu o suită de personaje feminine ale acelei lumi trecute, femei obișnuite, uitate sau care au trecut neobservate prin viață, dar au rămas fixate în memoria – și, iată, în scrisul – autoarei exilate. Străbunicile, bunicile, mama răsar din firele aleatorii ale memoriei, cu poveștile lor de viață, cu portretele lor și, nu în ultimul rând, cu vestimentația care le definește: a se vedea secvența intitulată „Peticul“ (din Povestiri din biografie), în care scriitoarea reușește, prin descripția vestimentară, o reconstituire aproape antropologică a lumii postbelice (bunica croitoreasă își întreține familia cosând corsaje și lenjerie feminină – de dimensiuni impresionante – pentru cântărețele „trupeșe“ de la Balșoi Teatr; scriitoarea și prietena ei își cos singure ținute, în adolescență; mama scriitoarei, pasionată de rochii și cu un gust mai fistichiu, își coase rochii la o croitoreasă vecină etc.). De la hainele altora, scriitoarea revine asupra propriilor haine, mărturisind că, după o tinerețe rebelă și hippie, se întoarce la hainele sobre, la evitarea noului, la preferința pentru hainele vechi, cu care păstrează o „legătură mistică“. Ea vorbește, în același timp, și de lucrurile „memoriale“: „Pe vremea tinereții mele, oamenii se îmbrăcau în toate felurile, dar mult mai sărăcăcios. Un palton se «construia» în ani de zile, cumpărându-se treptat materialul, apoi căptușeala, apoi întăritura de guler, și, după ce adunai bani pentru croitor, căpătai produsul finit, pe care-l purtai apoi vreo douăzeci de ani. (…) Am chiar o bănuială că se creează cu lucrurile pe care le porți un fel de «legătură mistică»: ele te iubesc, dacă și tu le iubești. Am unele haine pe care le îmbrac când ceva nu merge bine. Sunt unele cu deosebire de încredere, pe care le port când merg la o întâlnire dificilă. (…) Există lucruri «memoriale», pe care le păstrez: o punguță de mătase dintr-un șal de rugăciune pe care și-l punea străbunicul meu când se ruga, cămășuța în care au fost botezați cel puțin trei membri ai familiei, halatul și cămașa de noapte pe care le-am dăruit mamei în anii studenției mele și în care a și murit.“
O splendidă povestire este O femeie de care nu-și mai amintește nimeni…, în care Ludmila Ulițkaia adună micile povești de viață ale câtorva figuri feminine – anonime ale vieții – pe care memoria ei de scriitoare le-a reținut pur și simplu și le-a salvat, cu puterea magică a literaturii, din neantul existenței: Jenia Șafran (rudă îndepărtată sau colegă de gimnaziu a bunicii, fistichie și „ușor nebună“), Liusea Kolodnaia (prietenă din copilărie a bunicii, măritată cu un „bolșevic bătrân“, al cărei mormânt uitat dispare, ani mai târziu, din Cimitirul german, înlocuit de acela al unui „mort bogat“), Svetlaeva (contabilă și administratoare de bloc, care-și bate fiicele „aventuroase“, pe care le pierde în decurs de un singur an), Oksana (artista necunoscută, ce lucra în administrația unei fabrici, „bătrână și urâtă încă din tinerețe“, dar care lasă, după moartea-i subită, un cufăr întreg de broderii nemaivăzute, care ajung să fie expuse publicului în expoziții de muzeu, până la Paris).
Sunt multe portrete de neuitat în carte (feminine și masculine) – schițate cu multă tandrețe și cu melancolia scriitoarei octogenare, care privește în trecut –, dar aș mai vrea să amintesc numai unul dintre ele, din povestirea Cei plecați: e vorba de Klimocika, inteligent, cultivat, unul dintre cei mai vechi prieteni ai scriitoarei, despre care află că a murit de cancer. Prilej (trist) pentru a evoca greutățile vieții de homosexual în cenușia dictatură sovietică: „Nu am discutat niciodată special acest subiect, dar în conversațiile noastre se mai strecurau unele mărturii despre greutățile vieții de homosexual într-o țară sovietică. Mai ales după ce tocmai din pricina asta a petrecut un an la închisoarea Butîrskaia și a scăpat, în cele din urmă, simulând, prin «spitalul de nebuni». (…) După ce a venit de la închisoare, cariera lui științifică s-a încheiat. La Facultatea de Filozofie, unde lucrase până la arestare, nu s-a mai întors. A lucrat o vreme ca redactor la o revistă, apoi a plecat și de acolo. Timp de mulți ani i-am trimis bani pentru medicamente. Era foarte bolnav. (…) Dar mereu se plânsese de sănătate. Era, mi se părea mie, ipohondru. Acum am înțeles că nu era. Ipohondră era puterea care suspecta oameni de acest fel de crime împotriva statului, și exista un articol în Codul Penal aflat în contradicție cu natura, care nu era nici pe departe dispusă întotdeauna să se supună legislației sovietice. El trăia într-o frică adâncă“ (de notat, în paranteză, teoria cromozomială și hormonală a „celor opt sexe“ pe care o prezintă scriitoarea, care are studii și experiență de biolog). De la poveștile de familie (prima parte se transformă de-a dreptul într-un poem) și identitare (identitatea ei evreiască), autoarea trece la portretele de oameni care i-au marcat memoria sau existența, pentru ca, în povestirile finale, să ajungă la parabole cu îngeri despre viață și moarte (unele într-o notă de-a dreptul bulgakoviană), dar și la o serie de micro-narațiuni (de o pagină sau chiar mai puțin) despre naștere, moarte, boală etc., cu inserturi fantastice în real și în cotidian.
Scris la vârsta senectuții, acest tulburător volum de povestiri biografice este și o mărturie personală, tandră și lucidă în egală măsură, despre trecut și viața în comunismul sovietic (sub Stalin și succesorii săi, Hrușciov și Brejnev), în privațiuni de tot felul și persecuții pentru bunicii săi evrei, dar și cu nostalgia Moscovei de odinioară și a unei întregi epoci apuse.