Am avut șansa să particip recent, la inițiativa pre ședintelui Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vosganian, la o lectură publică în cadrul unui eveniment internațional, Worldwide Reading, lansat de Bebelplatz e.V. din Berlin, în parteneriat cu PEN France, în gest de solidaritate cu victimele represiunii din Iran. Am citit cu această ocazie un text emoționant scris de laureata Nobel pentru Pace Narges Mohammadi, intitulat „Three Goodbyes“, iar persoana care filma s-a abținut cu greu să nu plângă. Aceeași senzație puternică m-a încercat și pe mine citind proaspăt publicatul roman de debut al cercetătoarei Shiva Rahbaran, Numele meu e Nevinovăție, care mi-a lăsat o senzație de cumplită deșertăciune. Cartea apărută la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei are puterea dislocării pe care am întâlnit-o în special în tragedia greacă, unde iraționalitatea sau necumpătarea individuală și instituțională conduc la invocarea destinului. Și în romanul scris de Shiva Rahbaran – una dintre puținele mărturii ficționale dintr-o lume opacă și opresivă – iraționalitatea instituțională sfidează istoria, pentru a face ulterior corp comun cu ea.
Evenimentele se precipită începând cu 1979 și schimbă radical o societate care visa la proiecții politice parțial adecvate Iranului prerevoluționar, importate din Europa și revărsate în curgerea aluvionară a unui islamism șiit radical, ideologic opus stângii revoluționare naive. Politologul Cristian Preda sesizează această anomalie și o rezumă pe coperta a patra a cărții: „Shiva Rahbaran ne propune o reflecție despre alianța stângii revoluționare cu șiismul, dar și despre felul cum ura seceră vieți în numele unor ficțiuni politice precum uzurpatorii națiunii, dușmanii de clasă ori exportarea revoluției.“ Înainte de Revoluția Islamică, în lipsa „clarității morale“, concept pe care îl proiectează și operaționalizează Horia-Roman Patapievici, Iranul este divizat de ura împotriva unor dușmani imaginați, de polarizări ideologice care aliniază spiritul revoluționar aprins în facțiuni diferite, permițând convergența manifestărilor radicale în lipsa clarității și adecvării gândirii politice. Această miză politică importantă a romanului nu presupune totuși că lucrarea alunecă din ficționalul intenționat, că devine cadrul explicativ al psihozei colective care a generat fenomenele istorice în măsură să schimbe fața Orientului Mijlociu.
Dimensiunea politică a lucrării este fundamentală, dar romanul nu se rezumă la atât. Ba, mai mult, Numele meu e Nevinovăție se exprimă pe sine în ipostaza de operă ficțională din neputința celorlalte căi ale cunoașterii de cuprindere a unui fenomen atât de complex, iar autoarea lui optează pentru ilustrarea alunecărilor ideologice prin reflectarea lor în acțiunile unei familii oarecare, de condiție medie, în care să se regăsească și impulsuri revoluționare nejustificate, și un soi de conformism tradiționalist, și nemulțumiri reale ori închipuite, dar și multă nevinovăție, precum în întreaga societate iraniană a anilor ’70. De altfel, cercetătoarea propune această primă mărturie ficțională asumată, pentru că, mărturisește ea cititorilor români într-un mesaj filmat pentru Humanitas Fiction, motivarea care a ghidat scrierea romanului a fost căutarea unui răspuns privitor la cauzele declanșării revoluției, problemă la care a răspuns parțial în numeroasele sale studii și articole publicate, dar în raport cu care nu a putut proiecta un răspuns comprehensiv. Nici în lucrări precum Iranian Writers Uncensored: Freedom, Democracy, and the Word in Contemporary Iran, ori Iranian Cinema Uncensored. Contemporary Film Makers since the Islamic Reevolution, ambele explorând frici și speranțe ale societății, nu a putut să răspundă corespunzător acestei întrebări. Cercetătoarea a înțeles că întrebarea care nu poate fi desprinsă de contextul istoric anterior al secolului al XX-lea: înlocuirea dinastiei Qajar de Pahlavi, pauza democratică purtând numele Mohammad Mossadegh, noua lovitură de stat și revenirea Pahlaviților, apoi Revoluția Islamică, dar nici de cel ulterior: războiul dintre Iran și Irak cu cele circa un milion de victime iraniene și Revolta Si-yeh Khordad din 1981, care va accelera derulările epice din roman, și a făcut o alegere în ceea ce privește calea cunoașterii la care să se raporteze. Era nevoie de o expunere din interior, subliniază Shiva Rahbaran, iar pentru o complexă și adecvată proiecție cunoașterea științifică nu a putut servi în același fel în care servește uneori, inclusiv aici, cunoașterea literară. A creat o ficțiune plecând de la un personaj precum multe altele din realitatea ei imediată, care a dispărut în urma arestării făcute de Gardienii Revoluției, iar de aici a construit o familie și o țară, ambele supuse mișcărilor de radicalizare, una reflectând-o pe cealaltă și expunându-i neputințele. În această poveste creată cei ce plătesc sunt în principal cei ce poartă numele nevinovăției – numele Massoumeh înseamnă „nevinovăție“ în farsi – și care anunță prin propria apariție speranța, pacea și abundența:
„– Ești un copil foarte norocos! O să trăiești mult și o să ai noroc, îmi tot spunea maman, cu ochii plini de iubire și mândrie.
În vreme ce frații mei se născuseră toți fie în timpul, fie între, fie chiar după vreo revoluție, nașterea mea, la începutul anilor 1960, a venit după o lungă perioadă de calm și stabilitate și a coincis cu apariția oficială a abundenței și prosperității – Revoluția Albă.“ (p. 70)
Numele nevinovăției a fost exploatat anterior de Shiva Rahbaran în povestirea Massoumeh: The Story of an Iranian Family in Times of Revolution, inspirată de experiența propriei familii în anii Revoluției Islamice, și pentru care a fost recompensată cu premiul Wasafiri New Writing al publicației omonime. Scrisă ca o „cronică a unei morți anunțate“, împrumutând formula de la cunoscutul roman al lui Gabriel García Márquez, dar nu în sensul în care anunțul e făcut actorilor ficționali (ceilalți decât protagonistul ori victima), ca în opera ilustrului columbian, ci în sensul punerii în gardă a cititorului încă de la prima pagină, ca în romanul Silja al altui laureat Nobel pentru Literatură, finlandezul Frans Eemil Silanpää, cartea cercetătoarei de origine iraniană are dramatismul Iliadei, în timp ce strigătul disperat al Casandrei este înlocuit de leitmotivului tatălui: „Iranul se duce de râpă“. Armătura socio-politică a romanului nu încorsetează derularea poveștii, ci o subliniază, îi dă vigoare, îi permite expresia libertății personajelor și libertății ca personaj potențial, în contrast cu alunecarea așteptată, anunțată, cu dramatismul produs de interpretarea politică asociată:
„Cum nu era nici un ofițer de la Poliția Moravurilor prin preajmă, am lăsat eșarfa roz pal de mătase să-mi cadă pe umeri. Coada de cal mi se mișca ritmic. Fusta cea nouă se vedea pe sub mantou. Avea un șliț prin care mi se vedeau puțin gambele acoperite de ciorapi. Mi-am lăsat capul pe spate și am început să cânt tare. Mi-am luat avânt să mă legăn cu toată forța și am văzut cum marea, nisipul și cerul se amestecă într-un tablou pictat cu tușe groase. Îmi închipuiam că sunt o divă din vremurile dinaintea revoluției – ca Marzieh sau Hayedeh –, care cânta din răsputeri îăn fața publicului recunoscător. Cântam: „Jan-e Maryam, o, dragă Maryam, deschide ochii, uită-te la mine, haide să pornim, să mergem din casă în casă și să ne aducem aminte de zilele de demult; o, draga mea Maryam! O, draga mea Maryam!“.
Mă dădeam în leagăn și cântam, Simțeam că îmi explodează inima. Nu fusesem niciodată atât de fericită. Acela era gustul libertății.“ (pp. 255-256)
Romanul evidențiază, totodată, condiția femeii într-o societate constrângătoare, aduce în prim-plan libertățile proiectate – ale eroinei Massoumeh până la vârsta de paisprezece ani, apoi în rarele oaze de speranță până la execuție –, în care, deși la distanță în timp față de anii schițării a unor personaje precum Nora Helmer la H. Ibsen, Nastasia Filipovna la F.M. Dostoievski ori Emma Bovary la G. Flaubert, nu conflictul dintre aspirații și normele sociale restrictive proiectează trama, ci conflictul dintre fireasca dorință de manifestare liberă, în ciuda alunecării naive în siajul unui stângism imatur și nejustificat al surorilor mai mari, și presiunea politico-religioasă dintr-un stat confiscat. Destinul tragic al lui Massoumeh nu presupune exercitarea liberului arbitru ca în cazul Annei Karenina la L. Tolstoi, ci brusca impunere a presiunii politice (care invocă norme religioase și sociale) asupra nevinovăției. Această presiune nu se manifestă ca formă accidentală de schimonosire sub presiunea cerințelor religioase aberante care să motiveze un comportament politic și exercitarea ei asupra unor personaje alese prin forța destinului, ci conștient și constant asupra întregii societăți, în care lipsa vinovăției este doar expresia formelor cele mai josnice de manifestare.
Un duh al unei vagi împăcări cu destinul pare să mângâie soarta unui personaj de tragismul Ifigeniei, dar urmele lacrimilor, precum ale unei ploi calde de vară, lasă rănile nevindecate. Singura care alină e povestea însăși prin propria spunere, iar din acest punct de vedere merită evidențiate și frumusețea tragică, dar și curajul expunerii, cum merită evidențiat, de asemenea, și curajul editurii românești de a fi prima care publică acest roman cu potențial de viralizare.