Centrul Național al Dansului este un spațiu al explorării creatoare și al formatelor experimentale, rămânând totodată principalul punct de salvare a memoriei dansului cult românesc, iar acest adevăr-nucleu al instituției se (re)actualizează cu fiecare proiect. Astfel, cele două seri așezate sub conceptul „Convergențe: Dans & Film – Miriam Răducanu – Rigoare și senZ“ au în comun, pe de o parte, echilibristica fină a realizărilor trecutului și căutărilor prezentului și, pe de altă parte, combinarea multiplelor medii de expresie pentru a evidenția co-incidențele istorice.
Suntem obișnuiți în experiența vieții cotidiene cu trăirea timpului liniar, în care trecutul se îndepărtează de „acum“, devenind din ce în ce mai estompat și mai lipsit de concretețe. Filmele de arhivă folosite pentru cine-concertul din data de 29 mai au fost realizate în intervalul 1927-1972 și sunt „simțite“ de omul prezentului, la simpla vizionare, ca suveniruri cinetic-vizuale din altă lume, sunt privite cu sentimentul detașat că lumea s-a schimbat profund. Însă, tipul de experiență temporală hibridă creată de îmbinarea vizionării acestor filme cu ascultarea muzicii live a formației Karpov not Kasparov a diluat tocmai această graniță fenomenologică între trecut și prezent. Imaginea alb-negru proiectată, vestimentația oamenilor, stilurile de dans prezentate, specificul corporal al personajelor și specificul montajului filmelor dinainte de anii 80’ sunt, deja, elemente ale alterității culturale, dar sunetul electronic fresh și ritmul viu al bateriei interpretate în acord hermeneutic cu poveștile sau imaginile expuse au reușit să transforme peliculele respective din documente istorice în prezență culturală concretă.
Printre filmele folosite din arhivele ANF au fost, de pildă, Recitalul dansatorului japonez Masamy Kuny din 1943; Pregătiri pentru festivalul tineretului din 1953 în care s-a arătat un fragment din baletul Macul Roșu; Ansamblul tineretului coreean din 1955; Culturale din 1957; Ecran coregrafic din 1959; Teatrul american de balet la București din 1960; documentarul Lecție în infinit produs de Studiourile Alexandru Sahia, în regia lui Sergiu Nicolaescu, din 1965; Medalion Magdalena Popa din 1966 sau Soli ai artei din țări străine din 1971. Concertul cine-dansant s-a încheiat, însă, prin (re)interpretarea sonoră a filmului „Lache în harem” din 1927, cel mai lung din serie, o comedie-parodie în stil oriental după filmele cu Charlie Chaplin! Pentru cunoscătorii istoriei dansului marea surpriză a filmului o constituie apariția Elenei Penescu-Liciu, cea care a fondat printre primele studiouri de balet în București. Așadar, filmul de arhivă se dez-muzealizează, este reîntrupat muzical pentru a redeveni actual și pentru a stârni râsete într-o manieră contemporană, rămânând el însuși un document privilegiat al trecutului coregrafic și cinematografic.
În data de 4 iunie relația cinema-dans a continuat să rodească prin revizionarea filmului „Miriam Răducanu – Rigoare și senZ“ în regia Alexandrei Gulea, cu muzică și sound design de Vlaicu Golcea, proiecție urmată de o discuție de regizoarea. Pelicula este un omagiu vizual-poetic al coregrafei, dansatoarei, profesoarei și interdisciplinarei artiste care a fost Papa (așa cum este alintată de cei care au colaborat intensiv cu dânsa și care au rămas marcați de generozitatea sa sufletească). Filmul a fost realizat cu ocazia expoziției centenare care s-a desfășurat la Rezidența9 în perioada 27 septembrie – 19 octombrie 2024 și urmărește riguros documentat, dar și artistic subtil, viața consemnată în repertoriu, dar adânc lăuntrică, a artistei. Însă, marea bucurie a serii a fost lansarea oficială a catalogului expoziției. Seria de evenimente din 2024 a marcat un secol de la nașterea lui Miriam (Piatra-Neamț, 1924), interval care coincide perfect cu întreaga evoluție a dansului cult românesc fiindcă Floria Capsali a deschis primul studio chiar în 1924. Prin urmare, „epoca Miriam Răducanu“ – așa cum este numită în catalog de Suzana Dan – (sur)prinde tot ce s-a realizat cu impact istoric în arta coregrafică, acest secol datat atât de „special“ și încorporat în viața lui Miriam ridicând la nivel de simbol această existență singulară, un simbol care adună laolaltă aproape toate firele relevante ale istoriei dansului ca o pânză vie în continuă remodelare de sine și transformare. Catalogul reunește imagini de arhivă, imagini din expoziție, mărturii, poezii, texte teoretice, afișe, desene, o sinteză a evenimentelor expoziției și o cronologie a creației lui Miriam (împărțită pe categorii de spectacole), toate așezate armonios estetic și conceptual prin efortul editorial al Corinei Cimpoieru și cel de design al Corinei Gabriela Duma.
Ceea ce ținem în mână prin acest volum este mărturia unei vieți închinate frumosului, artei, scenei, poeziei, muzicii, dansului și, nu mai puțin relevant, gândirii. Din toate textele-eseu care aruncă, fiecare, câte o rază de lumină înspre personalitatea lui Miriam reies câteva caracteristici esențiale pentru ethosul ei creator, dar ceea ce pentru mine rămâne de căpătâi este modul fin, complex, meticulos și imprevizibil de a gândi al acesteia, o gândire care s-a exprimat pe sine în fiecare gest și în fiecare element de vocabular corporal. Se pare că gândirea nu se exprimă privilegiat numai prin cuvântul rostit și scris, ci poate îmbrăca forme la fel de elocvente prin alte tipuri de voci, cum este cea a propriului corp în mișcare, mai ales acompaniat sau intensificat de tălmăciri poetice și muzicale. De pildă, Gigi Căciuleanu descrie o „mișcare“ tipică pentru puterea de redare a lui Miriam: „E un dans în sine. O filozofie. Esența unei gândiri de (și prin!) mișcare. De o finețe poetică, dureros de imposibil de descris prin vorbe“ (1) sau, din păcate, de redat numai prin imagini. Filosofia contemporană s-a aplecat relativ recent de tema „întrupării gândirii“ (embodied cognition) la un nivel mai amplu, dar Miriam nu doar că a performat acest aparent paradox încă de secolul trecut, dar l-a rafinat, l-a transfigurat în expresie și l-a concretizat în propriul mod de a fi. În cuvintele lui Gigi Căciuleanu: „Prin felul de a cugeta cu însăși carnea minții și cu atomii inefabili ai corpului. În spiritul cel mai «ne-cartezian» al unui… Descartes“ (2), așadar depășind în practica experienței (coregrafice și nu doar) distincția abstractă între „minte“ și „corp“, între cele ce sunt conceptuale și cele ce aparțin materiei. Însăși ideea de „senZ“ în jurul căreia s-a clădit expoziția este îmbinarea lingvistică a „sensului“ și a „senzorialității“ sau a „senzualității“, conform sugestiei lui Gigi, unde „senzualitatea“ are, cu siguranță, conotația corporal-seducătoare, dar trimite și la „senzualitate“ în sens filosofic, ca facultate a simțurilor, ca parte a constituției noastre prin care interacționăm cu lucrurile și simțim arta. „SenZ“-ul este, poate, însăși piatra filosofală pe care orice teoretician o caută, este echilibrul alchimic al gândirii care te rupe de lume și al senzualității care te afundă în ea, iar Miriam Răducanu pare că a găsit o cale, ireductibil personală și de aceea irepetabilă, de a o obține prin dans.
Din punctul de vedere al teatrului, Miriam a contribuit la configurarea identității artistice a multor spectacole – Maestrul și Margareta după Bulgakov montat în 1980 la Teatrul Mic fiind un exemplu notabil, evidențiat și în expoziție – și a colaborat cu actori/actrițe nu doar pentru a crea o „mișcare scenică“ exterioară profunzimilor textuale, o mișcare adăugată sau contrapunctată cuvântului, ci pentru a lucra în primul rând cu materialul lăuntric al artistului de așa manieră încât gestul și mișcarea să răsară organic din înțelegerea multistratificată a rolului. Metodologic, Miriam nu s-a mulțumit niciodată cu „tradiția“ sau cu pași pre-definiți, ci a găsit un spațiu al experimentului și descoperirii într-un loc „atopic“, între intimitate și scenă, de cele mai multe ori în propria sufragerie – de aici denumirea extrem de inspirată a interviului din 20, luat lui Miriam de Ștefania Ferchedău și Alina Șerban, Cronica unui dans de cameră, plus, desigur, analogia cu rafinamentul muzicii de cameră. În cuvintele Mihaelei Michailov: „Atunci când mijloacele și tehnicile actoricești își epuizau paradoxalitatea, atunci când se clișeizau și își pierdeau din stimulanta imprevizibilitate, atunci când instrumentele recognoscibile deveneau platoșă mult prea vizibilă și subminau inventivitatea, Miriam Răducanu venea să le distrugă. Cu generozitatea și ingeniozitatea unei țesătoare care deșiră perimetrele anticipabilului. Cu acuratețea cioplitoarei în sculptura rolului la îndemână.“(3). Rigoarea din expresia „rigoare și senZ“ poate că vine, pe de o parte, din marea venerație pentru artă și pentru capacitatea sa de a transmite sensuri, dar în același timp poate că este și rezultatul implicit al acestei metode „distructive“, drum creator și pedagogic care te obligă la atenție pentru detalii și la o profundă cunoaștere a ceea ce destructurezi. Similar „destrucției“ heideggeriene în filosofie sau deconstructivismului francez, Miriam Răducanu descompune ceea ce este deja știut pentru a-l recompune creativ, „pârjolește“ tot ce este „uscat“ pentru a reîmprospăta spațiul de joc.
În cele din urmă, redescoperim laitmotivul acestor două seri CNDB: meditația despre ce înseamnă, de fapt, cercetarea de arhivă… Nu este doar o căutare academică printre imagini și cuvinte, ci este un mod al prezentului de a-și înțelege (re)sursele și este o experiență a temporalității atât de complexă încât poate dezvălui ceva fundamental despre natura ființei noastre în lume: finitudinea. Corina Cimpoieru este de multă vreme arhitecta principală a cercetării istoriografice în domeniul dansului cult românesc, însă, dincolo de aducerea la suprafață a informației istorice, în textul din acest catalog „parafrazează“ raportul între rigoarea tehnică și „senZ“, așa cum Miriam Răducanu l-a exprimat în arta ei, în zona cercetării arhivelor dansului, unde, de asemenea, există o tensiune între rigoarea științifică și specificul efemer al dansului, între nevoia de obiectivitate a cercetătorului și coregrafia ca artă a frumuseții trecătoare, între planul trecutului fragmentar și cel al prezentului în căutarea identității: „Gestul de a păstra și impulsul de a cerceta, de a arhiva documentele de dans în speranța de a te opune finitudinii, vidului, neliniștii că nu rămâne nimic din ce ai realizat, că nu se transmite mai departe, expune tocmai vulnerabilitatea și fragilitatea acestui demers. La fel ca și dansul, urmele lui sunt amenințate de dispariție. Memoria dansului modern din România are aceleași greutăți ca trecutul lui, dominat de fragmentări și marginalizări.“ (4)
Așadar, cu toată bucuria celebrării unui nume atât de viu și semnificativ pentru dansul românesc, rămânem în suflet în urma convergențelor descoperite și cu tristețea conștiinței trecerii timpului și a acceptării limitelor noastre în a reconstrui tangibil istoria acestei arte fragile…
______________________
1 Gigi Căciuleanu, Miriam Răducanu: O măiastră între gând și senzuri, în Miriam Răducanu – O expoziție-arhivă cu SenZ, coordonatoare Corina Cimpoieru, Centrul Național al Dansului București, 2025, p. 66.
2 Ibidem., p. 69.
3 Mihaela Michailov, Miriam Răducanu – Anarhia carismatică a distrugerii, în în Miriam Răducanu – O expoziție-arhivă cu SenZ, coordonatoare Corina Cimpoieru, Centrul Național al Dansului București, 2025, p. 97.
4 Corina Cimpoieru, În căutarea senzului prezent în documentele de arhivă, în în Miriam Răducanu – O expoziție-arhivă cu SenZ, coordonatoare Corina Cimpoieru, Centrul Național al Dansului București, 2025, p.125.