În urmă cu mai bine de un deceniu, publicasem în România literară un articol despre Conferința Jazz în cuvânt, organizată de Kirsten Krick-Aigner și Marc-Oliver Schuster sub egida Universității din Viena. Lucrările interesantei reuniuni fură ulterior publicate în masivul volum Jazz in Word / European (Non-) Fiction, apărut la Koenighausen & Neumann Verlag, Wuerzburg 2018. Sfidând actualele vicisitudini mondializate, același tandem academic a făcut posibilă încă o Conferință dedicată confluențelor dintre jazzologie și arta cuvântului. Titlul fu extins printr-un nou termen de referință: Jazz – Word – Play (= Jazz – Cuvânt – Joc), având ca subtitlu Verbalizations of Jazz in the 20th Century up to the Present. Ca atare, am răspuns cu plăcere amicalei invitațiuni de a participa activ la lucrările Conferinței, urmând ca textele prezentate în aula prestigioasei Universität Wien să devină capitole ale unui proxim volum colectiv.
Jazzologul münchenez Ralf Dombrowski a deschis lucrările cu un eseu în germană, intitulat O mică introducere în limbajul descrierii muzicale. Pornind de la ideea generală că muzica este o artă surprinzătoare – nonverbală, fără un loc anume în creier, dar care reușește totuși să ne influențeze percepțiile asupra realității – autorul reiterează din unghi propriu argumente pentru capacitatea intrinsecă a jazzului de a-și menține deschiderile polisemantice, sustrăgându-se totodată unor descrieri normative. Profitând de aptitudinea specifică limbii germane de a crea cuvinte compuse, Dombrowski a ironizat tendințele snoabe ale unor critici de a-și oculta precaritatea judecăților, printr-o modalitate numită Inkompetenzkompensationskompetenz (= „competență compensatorie de incompetență“).
Jazzologul australian Andrew Wright, profesor universitar la UTS din Sydney, pe care îl cunoscusem deja la precedenta Conferință vieneză, a repetat lungul voiaj din cel de-al cincilea continent până în Europa Centrală, spre a ne prezenta opiniile sale despre relația dintre „emisiunile de jazz radiofonice și cuvântul scris“. M-au delectat ilustrațiile foto și video referitoare la începuturile „referatelor despre jazz“, prin care critici de talia unui Joachim-Ernst Berendt pledau pentru recunoașterea jazzului ca formă de artă înaltă. Totodată, mi-am reamintit cu nostalgie de prelegerile similare ținute de Ioan Mușlea, Zsolt György, Iosif Viehmann sau subsemnatul, la Casa de Cultură a Studenților clujeni prin deceniile 1970-80.
Muzicologul berlinez Martin Lücke s-a concentrat asupra reflectării jazzului în romanele polițiste din Germania anilor 1929-1938. În perioada de tranziție dintre Republica de la Weimar și regimul nazist jazzul avusese un caracter ambivalent: pe de o parte simbol al modernității urbane, internaționalismului și deschiderii sociale, pe de alta, obiect al defăimării cultural-politice și controlului totalitar.
Saxofonistul și compozitorul american Tom Wright și-a prezentat – în variantă video – propria adaptare pentru jazz a nuvelei lui E.A. Poe Masca Morții Roșii, în interpretarea Big Band-ului Project X din Carolina de Sud. În acest caz, cuvintele scrise de Poe sunt utilizate ca narațiune ce acompaniază orchestra și nu invers. Pe lângă incontestabila sa reușită ca autor și aranjor al muzicii, Wright avea să-și demonstreze și talentul intepretativ, în cadrul recitalului din finalul Conferinței.
Junele Dușan Milenkovic (n. 1991) predă la Facultatea de Filosofie a Universității din Niș/Serbia, dar e și unul dintre organizatorii giganticului Nisville Jazz Festival din aceeași urbe. E, de asemenea, co-fondator al Rețelei Europene de Filosofie a Muzicii (ENPM). La Viena a abordat din perspectivă estetico-jazzistică romanul Greața al lui Jean-Paul Sartre. În fapt, era o mostră menită să ne familiarizeze cu felul în care decurg colocviile de estetică muzicală organizate ca acțiuni colaterale în cadrul amintitului mega-festival. Încă o zonă de intensă activitate și atractivitate pe harta jazzului european!
Jazzologa helvetă Jaqueline Waeber e profesoară asociată la Duke University, NC / USA. Captivantul ei eseu s-a referit la „Jazzificarea limbii (franceze) în cântecele lui Serge Gainsbourg“. Plecând de la ideea că – în epoca post-Charles Trenet – cantautorii francezi au încercat „să facă limba franceză să swingeze“ (= faire swinguer la langue française), autoarea argumentează că poesia lui Gainsbourg privilegiază posibilitățile sonice și ritmice ale limbajului față de claritatea convențional-semantică, apelând la asocieri fonetice, frazare sincopată ce perturbă schemele metrice consacrate, precum și la coruperea francezei prin fenomenul „franglezei“ (teoretizat de René Etiemble în 1964) – adoptând cuvinte, expresii și onomatopee anglofone. O adevărată revelație au fost exemplificările de nealterat șarm jazzistic ale unor piese compuse și interpretate de Gainsbourg (în sofisticatele aranjamente semnate de Alain Goraguer), precum Du jazz Dans le ravin – ale cărui splendide pasaje de saxofon îi sunt atribuite lui Georges Grenu (1958), Le claquer de doigts (1959), sau Les femmes c’est du chinois (1961). Cariera cantautorului (născut din părinți evrei refugiați post-1917 din Harkiv/Ucraina la Paris) a evoluat ulterior spre langurosul hit de mare impact comercial (evident, non-jazzistic) Je t’aime, moi non plus, interpretat inițial în tandem cu Brigitte Bardot, iar mai apoi cu Jane Birkin.
Alocuțiunea de diplomație culturală rostită de doamna Elizabeth Martin-Shukrun – reprezentantând Ambasada USA în Austria – a subliniat importanța implicării acestei instituții în co-organizarea reușitului eveniment.
Poeta afro-americană Mildred Barya, născută în Uganda, a rostit așa-numita keynote address, pe tema „Poeme inspirate de jazz și alte istorioare literar jazzistice“. Una dintre pertinentele observații ale tinerei autoare s-a referit la inexplicabila neglijare a jazzului din prim-planul mediatic american, fapt paradoxal, dacă ținem cont că acest gen muzical e apreciat, în genere, a fi cea mai originală contribuție a Statelor Unite la tezaurul culturii universale. Prin contrast, Mildred Barya sesiza considerațiunea acordată jazzului în spațiul cultural european – însăși Conferința de la Universitatea vieneză fiind o dovadă peremptorie în acest sens.
Bine documentate și ilustrate au fost contribuțiile prezentate de Kirsten Krick-Aigner – despre perioada incipientă a jazzului și apariția dansului Charleston în urbea omonimă din Carolina de Sud – și Pascale Cohen-Avenel, profesoară la Universitatea Paris-Nanterre – despre reflectarea jazzului și a jazz-dansurilor în presa Republicii de la Weimar. Câteva „secvențe artistice pe viu“ au avut protagoniști austrieci, în frunte cu ilustrul avangardist Franz Koglmann. El a schițat fulgurante improvizații pe trompetă și flugelhorn, combinate cu textele pe care i le inspirase criticului Ronald Pohl, citite chiar de acesta. Poeta Nika Pfeifer și-a lecturat propriile poeme de factură improvizatoric-jazzistică, marcate de anxietățile primului sfert de secol XXI. Veteranul baterist și poet vienez Herbert Kuhner, născut în urmă cu 92 de ani, ne-a încântat cu o selecție din nenumăratele sale poeme inspirate de muzica și muzicienii de jazz. Recitalul final a constat din „piese de rezistență“ ale istoriei jazzului, reinterpretate cu multă vervă de pianistul Gerhard Buchegger, vocalista Maria Rank și ghitaristul Manfred Markowski, cărora li s-a alăturat sus-amintitul Tom Wright, cu ale sale debordante invențiuni spontane pe sax alto.
Eseul pe care l-am prezentat la Conferința de la Viena, sub titlul Interpretând poesie împreună cu improvizatori de free-jazz, propunea o evaluare retrospectivă a experiențelor mele performative, constând în raportarea directă a propriei creații poetice la expresii artistice neînchistate. Demersul combina elemente de jazz avangardist, muzică improvizatorică/aleatorică/experimente postmoderne, teatru instrumental etc., sub semnul libertății creativ-ludice. Între 1978-1989 promovasem intens grupul constănțean Creativ, al cărui nucleu era format din Harry Tavitian și Corneliu Stroe. Acea grupare fusese un reper singular al atitudinilor jazzistice novatoare, în contextul claustrării culturale oficiale din România respectivei perioade. În 1993, avu loc întâlnirea mea providențială cu Alan Tomlinson – membru al London Jazz Composers’ Orchestra și inventator al unui limbaj artistic sui generis exprimat prin trombon. Sus-amintitul eseu descrie – din interior – cum s-a dezvoltat colaborarea noastră poetico-muzicală, căreia i s-a integrat duo-ul Tavitian-Stroe, într-o formulă scenică deschisă, numită Jazzographics. Întrucât înregistrările audio/video cu respectivul grup sunt quasi-intruvabile, mi-am ilustrat prelegerea doar scurte secvențe din spectacolul acestuia de la Opera Română din Cluj, anno 1997. Comentariile asistenței, din intervalul destinat discuțiilor, au fost gratifiante pentru autorul articolului de față.
Postludiu: ca o încununare a ultimei zile a Conferinței, jazzologul vienez Emanuel Wenger m-a invitat la Porgy & Bess, unul dintre cele mai prestigioase cluburi de jazz de pe Glob. Acolo l-am reîntâlnit pe Christoph Huber, care coordonează de 33 de ani activitatea neîntreruptă a acestei instituții de cultură. Mi-a făcut plăcere să-l înștiințez pe apreciatul director artistic că, în comunicarea de la Conferință, comentasem și concertul de jazz-poetry susținut în 2004, împreună cu Harry Tavitian și violonistul Alexander Balanescu, chiar pe scena prestigiosului Jazz & Music Club P&B.