Universitar în SUA și Australia, Costică Brădățan a câștigat un public fidel și-n țara natală. Traducerea din engleză (de către Vlad Russo) a celor două cărți care l-au făcut faimos peste ocean – Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate și A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor – a propus reflecții asupra a două teme incomode pentru gândirea occidentală: firescul pur omenesc al ratării, respectiv confruntarea dintre viață și consecvența (riscantă) în convingeri. Stilul fluent, aproape narativ, formulistica tușantă și pertinența analizelor au făcut din textele autorului de la Texas Tech University eseuri deosebit de atractive pentru oricine e interesat de dezbateri intelectuale perene, orientate spre unghiuri pe cât de la-ndemână aparent, pe-atât de uitate sau voit obliterate.
Dying for Ideas (2015, pentru ediția americană) a ajuns în 2025 la a doua ediție în limba română, la Spandugino, după cea din 2018, de la Humanitas. Cartea pornește de la filosofie ca practică, ca asumare a unui mod de viață, ca artă de a trăi și mai ales de a muri. Într-o fermă opoziție cu filosofia înțeleasă ca aridă reflecție academică (eventual exterioară vieții obișnuite a gânditorului, care are doar meseria de „filosof“), eseul tratează problema sacrificiului în fața propriilor idei, urmând „două chipuri“. Primul e dat de prevalența morții ca temă principală în textele unor filosofi de canon (sunt analizați Michel de Montaigne, Martin Heidegger și Paul-Ludwig Landsberg) care încă nu au asumat până la capăt întruparea (s.a.) gândirii. Filosofia încarnată e, totuși, principiul suprem al tuturor filosofilor și liderilor care-și promovează cu obstinație ideile, chiar dacă nu ajung să și moară pentru ele, căci între corp și minte nu există o delimitare clară, cum ar susține platonicienii sau cartezienii, dimpotrivă, gândirea e condiționată esențial de corporalitate. „Al doilea chip“ al sacrificiului e drumul până la capăt, alegerea morții ca preț suprem al nerenunțării la propriile concepții, al spunerii adevărului în față – ceea ce grecii ar numi parresía (sunt invocate cazurile unor Socrate, Hypatia, Thomas Morus, Giordano Bruno, Jan Patočka și Jan Palach). Dar, spre deosebire de teroriștii sinucigași care se aruncă în aer pentru a ucide, odată cu ei, pe cât mai mulți dintre cei care nu le împărtășesc opiniile, filosofii-martiri (gânditori, scriitori, maeștri spirituali, călugări budiști sau creștini, oameni curajoși ce se opun sistemelor politice totalitare) nu vor să-și elimine semenii și nu-și provoacă neapărat moartea, ei „nu caută cu tot dinadinsul să moară într-o înfruntare cu un regim politic sau cu o gloată înfuriată“, nu sunt sinucigași ordinari. Ei aleg conștient moartea (impusă lor din afară sau survenită drept singura cale) ca pe un capăt al modelării de sine, ca pe o împlinire a încarnării ideilor pe care le-au susținut până la momentul morții. Alegerea morții e scopul suprem al modelării de sine și, paradoxal, moartea e forțată să joace în favoarea lor, căci abia prin moarte ei dau sens vieții și ideilor care, altfel, ar fi rămas suspendate, risipite, cvasi-anonime, neutre semantic în concertul mai larg al ideilor din jur.
Condițiile de posibilitate ale martiriului filosofic sunt trei, în opinia autorului. Prima e „reprezentația martiriului“, desfășurarea reală a morții, faptele (adesea traumatizante), evenimentele care, văzute fiind, pot fi apoi puse într-o poveste. A doua e însăși „povestirea faptelor“, căci „mori degeaba dacă nimeni nu-ți spune povestea“, dându-i caracterul exemplar, paradigmatic (cazul morții lui Socrate istorisite de Platon sau al morții lui Iisus povestită în Evanghelii). A treia condiție e „publicul“, cel care „e angrenat în producerea, răspândirea și consumarea poveștilor despre martiraj“, căci „locul de naștere al martirajului e memoria colectivă“ și adesea „e greu de făcut deosebirea între reprezentația efectivă a martirului, versiunea sa devenită povestire și felul în care generațiile viitoare reconstruiesc evenimentul“.
Deloc lipsite de importanță, calmul și ironia cu care e întâmpinat evenimentul terifiant al morții au legătură cu imensa capacitate a filosofilor de-a privi lumea văzând ceea ce oamenii obișnuiți nu văd, ceea ce e dincolo de ea, și, pe deasupra, încercând să n-o lase așa cum au găsit-o. În locul realității, ei propun „ceva nou“, arhetipuri ideale, Spiritul Absolut, Voința, Ființa, Devenirea (Libertatea, Mântuirea, Fericirea, aș adăuga eu), căci „fascinația filosofiei vine adesea din frumusețea ficțiunilor și metaforelor cu care filosofii încearcă să dreagă o lume distrusă ca urmare a propriilor eforturi de deconstrucție“. Când reconstrucția nu e imediat posibilă după demolare, atunci filosofia se mulțumește prin a contempla „o lume prefăcută în țăndări – ba chiar în neant“.
Scris alert, persuasiv și cu strălucire, eseul lui Costică Brădățan dovedește cum se poate filosofa evitând locurile comune și făcând din text o formă vie de a privi existența umană și corolarul ei milenar, gândirea despre ea. Doar astfel putem înțelege de ce moartea nu e partea finală a unei biografii exemplare, a oricărei biografii, până la urmă, ci e chiar momentul ei esențial. Filosofia nu e, în acest caz, un ansamblu de idei adăugate și performate doar ca o profesie între altele, ci o autentică artă de a trăi, cu toate „primejdiile“ asumate.