Alistair Ian Blyth este traducător, cu peste 20 ani de experiență în traducerea din limba română în limba sa maternă, engleza. În anul 2019, a primit un premiu acordat de Asociația Limbilor Moderne din America (Modern Lan guages Association of America) pentru activita tea sa de traducător. E, de asemenea, membru onorific al Uniunii Scriitorilor din România. În 2026 a primit Premiul Opera Omnia „Tudor Arghezi“ pentru scriitori străini.
Cristian Pătrășconiu: Am dreptate dacă spun așa: nu sunt neapărat cele mai frumoase vremuri pentru a face traduceri literare. Sau mă înșel?
Alistair Ian Blyth: Din păcate, nu vă înșelați. Cel puțin în lumea anglofonă, unde traducerile reprezintă doar trei la sută dintre toate cărțile publicate anual, fie ele de literatură sau nu, lucrurile par să se îndrepte spre un nadir. Simptomatic în această privință ar fi lista celor mai bune o sută de romane ale tuturor timpurilor publicată recent de ziarul The Guardian care cuprinde doar 22 de titluri „în traducere“, adică romane scrise nu în engleză, ci în alte limbi. Lista finală a celor o sută de romane a fost întocmită prin confruntarea listelor de zece romane votate de 172 romancieri, printre care s-au aflat multe nume importante, critici literari sau profesori universitari. Deci, un canon al romanului, așa cum este văzut și conceput în prezent de către cei mai de seamă romancieri și critici ai romanului anglofon. Poate chiar mai mult decît alte genuri literare, romanul a fost de la bun început o formă literară care s-a dezvoltat prin traducere, prin interferențe transnaționale. Este așadar foarte deprimant să afli că foarte multe din listele individuale de cîte zece romane nu conțin nici măcar un singur autor în traducere, favorizîndu-i pe scriitorii anglofoni din ultimii treizeci de ani, autori mai degrabă mediocri, dar la modă pentru motive extraliterare. E de neînțeles cum Balzac a putut să primească doar un singur vot din totalul de 1.720, iar Stendhal și Zola niciunul. Nici marii romancieri francezi contemporani n-au avut rezultate mai bune. Patrick Modiano, de exemplu, nu a primit niciun vot. Așadar, dacă nici măcar marii contemporani ai unei limbi de mare circulație precum franceza nu pot să concureze prin traducere cu mediocritățile contemporane ale spațiului anglofon, lucru valabil nu numai în astfel de sondaje, dar și în piața editorială, va fi cu atît mai greu pentru traducerile din limbi cu o circulație mai mică. Oricum, dat fiind că acum trăim în așa-zisă „economie a atenției“, înconjurați de mesaje care ne bombardează constant prin nelipsitele noastre ecrane, traducerile literare cu greu se pot face auzite prin hărmălaie electronică.
Ce vă (mai) motivează în această privință – a traducerii / traducerilor literare?
Motivația devine din ce în ce mai mult una intimă, personală, adică tradusul ca formă aprofundată a cititului într-o lume în care cititul devine din ce în ce mai superficial și grăbit. Desigur, mă mai motivează și reușitele, cînd o traducere ajunge la cititori, oricît de puțini ar fi în ziua de azi. O altă motivație ar fi să traduc clasicii literaturii române pentru cititorii de limbă engleză, pentru îmbogățirea culturii literare universale prin traducerea lor într-o limbă de mare circulație, dacă acest lucru va fi cu putință în condițiile actuale ale pieței de carte din spațiul anglofon. Altfel, mă simt ca naratorul lui Borges din Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, care, la sfîrșitul povestirii, cînd lumea însăși este cotropită de o altă realitate, străină, artificială, în cear că să facă abstracție de această catastrofă on tologică și se ocupă de traducerea cărții Urne Buriall (1658) de Sir Thomas Browne, într-o spaniolă con temporană cu marele scriitor englez, știind to tuși că aceasta nu va fi publicată niciodată. În ca zul meu, traducerea cu care mă ocup în zilele aces tea sumbre pentru literatură este proza și tea trul lui Ion Luca Caragiale, într-o engleză care n-are nimic în comun cu limba degradată a domniei inteligenței artificiale, și care nu știu dacă va apărea vreodată.
Și: ce vă neliniștește profund?
Mă neliniștește apusul cititului. În fața covîrșitoarei cantități de text tipărit și electronic, un volum fizic și mai ales virtual, în plină expansiune exponențială, sîntem copleșiți, nu mai citim cu atenție. Studenții nu mai citesc, ci deleagă această sarcină, sau corvoadă, inteligenței artificiale. Nici măcar agenții literari și editorii nu mai citesc (mă refer la cei din spațiul anglofon, desigur), ci acceptă și publică cărți strict pe baza unei propuneri cît mai scurte, eventual scrisă folosind AI, și a unui plan de marketing prin rețele sociale. Dar de altfel care Hercule al cititului ar putea să curețe Grajdurile lui Augias, să lectureze cele zeci de mii de manuscrise nesolicitate și eventual să găsească acolo o perlă ascunsă? Deja la începutul secolului XVII, Robert Burton vorbea despre this scribbling age („această epocă a mîzgălelilor“), în care toți scriau și volumul uriaș de tipărituri era bun doar de hîrtie de ambalat plăcinte sau de folosit la privată. Dar, spre deosebire de tipărituri, pentru textul electronic nu există nicio limită, el putînd crește la infinit, alcătuind o bibliotecă ca cea din Babel-ul lui Borges, unde cititul este cu neputință, nicio carte neavînd sens sau valoare.
AI? Oamenii care folosesc AI?
Inteligența artificială a acaparat și scrisul, și cititul. Asistăm la externalizarea ultimă a scrisului și a cititului, a gîndirii însăși. Așa cum susține Erich Kahler în eseul său Die Verinnerung des Erzählens (1970), istoria conștiinței umane a fost un proces secular al interiorizării, iar romanul ca gen este o manifestare și un instrument al acestui proces prin care se adîncește omul lăuntric. Acest proces, care a început cu lectura în gînd cu mult înaintea apariției romanului, se aproprie de disoluție. Revenim la o stare de oralitate, la pre-alfabetizare, la forme de comunicare nescrise și chiar non-verbale, prin eidola, imagini fantomatice filmate pe TikTok. În viitor, va scrie doar inteligența artificială, producînd mecanic texte care să fie citite tot de ea.
Cum s-a schimbat meseria de traducător odată cu AI-ul și traducerea automată / aproape instantanee?
Pentru mine personal, meseria nu s-a schimbat, meserie pe care am învățat-o și dobîndit-o cu mult înainte să apară traducerea automată. Deși am publicat primele traduceri în anii 2000, am început să traduc din literatura română, strict pentru mine, cu mulți ani înainte ca internetul să devină o parte integrală a vieții cotidiene. Aceasta a fost în anii 1990, cînd învățam limba prin cititul intensiv, cu dicționarul în brațe, scriind de mînă în nenumărate caiete. Pînă la urmă, un traducător care ar folosi AI sau traducerea automată n-ar mai fi traducător, ci un simplu lucrător la calculator, sau în cel mai bun caz un corector.
Ce nu poate face (încă?) inteligența artificială în această privință – a traducerii literare?
Inteligența artificială doar rezolvă probleme matematice, de o complexitate uluitoare, ce e drept. Dar nu poate să gîndească, la fel cum nici abacul sau calculatorul de buzunar nu gîndesc cînd sînt folosite. Prin urmare, AI nu va putea niciodată să citească în sensul adînc sau creativ, să depisteze ironii, aluzii, nuanțe subtile, să facă legături neașteptate. Și, ceea ce e foarte important, deși poate să producă limbaj, AI nu simte nimic, nu e emoționat de o poveste cînd o „citește“ sau mai degrabă cînd procesează secvențele matematice conținute în acea poveste. De aceea traducerile făcute de inteligența artificială vor rămîne veșnic doar simulacre ale limbajului uman. În cazul textelor neliterare, utilitare, poate că aceste simulacre pot fi aproape perfecte, de nedepistat ca neumane, deși pînă la urmă absența din acestea a oricărei gîndiri sau simțiri umane afectează ceea ce este uman în noi și ne dăunează la un nivel mai profund. Dar în cazul textelor literare, dacă AI citește un roman, așa cum un magnetofon „ascultă“ muzica pe care o înregistrează, nesimțind nimic, traducerea pe care o face va fi și mai frapant neînsuflețită.
De ce România? Locuiți, iată, de un sfert de secol în România. Și, firește: de ce limba română?
Eram student la Litere cînd a căzut Cortina de Fier și eram pasionat să descopăr literaturile țărilor eliberate de comunism, eram și membru al unui club al studenților din Cambridge care se întîlneau să discute literatura din Est. A fost o perioadă cînd traducerile din scriitori contemporani însemnau mult mai mult în cultura anglofonă decît înseamnă acum, în Anglia și în America. Chiar și înainte de căderea comunismului au fost scriitori marcanți care au promovat literatura Estului: Philip Roth, prin colecția de romane Writers from the Other Europe, Ted Hughes, prin traduceri din poeți precum Vasko Popa, care chiar a ajuns să exercite o influență asupra operei sale, Poet Laureat al Marii Britaniei. Însă literatura și cultura română erau încă un mister, deși nume precum Tristan Tzara, Marcel Janco, Eugène Ionesco sau Victor Brauner m-au convins că trebuia neapărat să descopăr mai mult. După ce am terminat facultatea, m-am hotărît să petrec un an în Europa de Est, predînd engleza ca limbă străină. Fiindcă studiasem latina, mi s-a părut că mi-ar fi mai ușor să învăț limba română decît ceha, poloneza sau maghiara, și astfel am ales să merg în România. Cînd am sosit la Cluj, cu trenul de la Budapesta, am găsit o învălmășeală de nedescris, o scenă halucinantă, învăluită într-o atmosferă de nebunie: neștiind nimic de jocul piramidal „Caritas“, și, desigur, neștiind prea multe despre deceniile de traumă națională care ar fi putut duce la un asemenea fenomen, am crezut că așa arată o gară obișnuită din România. Aceasta a fost prima mea impresie a țării, dar primele impresii sînt deseori înșelătoare. După un an ca profesor de limba engleză la Suceava, m-am întors în Anglia cu trenul și autocarul, cărînd în spate un sac aproape cît mine de mare ticsit de cărți, spre mirarea tuturor vameșilor pe drum, cu Eminescu, Caragiale, Arghezi, Topîrceanu, Bacovia, George Călinescu, Liviu Rebreanu, Nichita Stănescu, Petru Creția… M-am întors în România în 1999, tot ca profesor de limba engleză la început, și mai tîrziu am avut marea șansă să-mi împlinesc visul mai vechi de a traduce din literatura română, pentru care aș dori să-i mulțumesc lui Gabriel Liiceanu (Humanitas) și lui Silviu Lupescu (Polirom), care au avut încredere în mine la început de drum.
Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai frumoase cuvinte ale limbii române? 5, să zicem. Sau 7. Chiar 10!
Amurg, ființare, măcăleandru, gorun, a cuvînta, a privi, zare, a răsări, a străluci, mișcător, cărare, corabie.
Aceeași provocare pentru limba dumneavoastră nativă, engleza?
Spelk, quiddity, whilom, spissitude, dreamhole, eglantine, whithersoever, sphingian, thole (verbul, nu substantivul omonim).
Există expresii românești pe care le considerați aproape imposibil de tradus? Când traduci, cât de „fidel“ trebuie să fii textului și când îți permiți anumite libertăți?
Sînt multe expresii, proverbe, și chiar cuvinte legate de afecte precum „netraductibilul“ dor, care sînt foarte greu de tradus, dar nu imposibil, fiindcă țin pînă la urmă de experiența umană universală, iar traducătorul este om și nimic din cele omenești nu-i este străin. Ceea ce este aproape imposibil de tradus ține de cultura materială și spirituală, de specificul românesc. Mă gîndesc la anumite elemente ce țin de straiul popular (ciupag), de arhitectura populară (ghizd), nume de dansuri populare, credințe și ființe folclorice, concepte magice precum „apă neîncepută“ și așa mai departe. Cîteodată, există cuvinte care nu se pot traduce din limba română în limba engleză, chiar dacă există o corelație directă. De exemplu: „otavă“ s-ar traduce prin „aftermath“ (literal „după cosit“, din engleza veche „æftermæþ“), dar în engleza contemporană există doar sensul metaforic al cuvîntului, sensul literal s-a pierdut după revoluția industrială și nimeni nu-și mai amintește de el. Trăiesc la țară, unde otavă e un cuvînt obișnuit, dar, dacă aș merge în Anglia și aș vorbi de „the aftermath“ în sensul literal al cuvîntului, nimeni n-ar înțelege despre ce e vorba. Așadar, fenomene și concepte care au existat odinioară într-o cultură și limbă, dar care au fost date uitării, pot fi la fel de greu tradus în prezent ca acelea care n-au existat niciodată. Libertățile sînt permise atunci cînd fidelitatea nu va fi înțeleasă.
Ce diferență ați observat între felul în care românii își percep literatura și felul în care este receptată în afară? Rog un răspuns onest, direct – chiar dacă dureros – și nu unul diplomatic…
În afară, literatura română este receptată prin categorii universale, cititorul vrea să descopere valori umane mai generale, exprimate printr-un cadru nefamiliar care să le facă să-i pară proaspete, inedite. Acest cititor mai vrea să găsească și specificul local, sau ceea ce se numește în engleză „culoarea locală“, adică specificul în sensul mai superficial, dar nu așa mult încît să-i fie derutant sau complet străin experienței sale. Pînă la urmă, cititorul care vrea să depășească culoarea locală și să descopere specificul mai profund trece dincolo de traduceri și învață limba. Românii nu percep această culoare locală în același fel, fiindcă este însăși realitatea înconjurătoare a limbii și a culturii, nu este o alteritate. Acest specific, limba și literatura în profunzimea lor, dacă au fost cîștigate prin luptă națională, reprezintă partea cea mai lăuntrică și darul cel mai de preț ale unei comunități lingvistice, iar această esență nu se poate traduce. Relația intimă cu o limbă în specificul ei mai adînc nu poate fi reprodusă în altă limbă. Deși nu îl pomenește pe Eminescu, Milan Kundera vorbește într-un roman despre poeții naționali ai secolului al XIX-lea care proveneau din națiunile mici: Petőfi (Ungaria), Prešeren (Slovenia), Lönnrot (Finlanda), Islanda (Hallgrimsson), Norvegia (Wergeland). Pentru fiecare dintre aceste națiuni, poetul național este cel mai mare din lume, cel mai important, și într-adevăr fiecare are foarte multe lucruri profunde și originale de spus lumii întregi, dar ultima lor măreție constă în a da glas celei mai adînci taine a relației dintre o comunitate lingvistică și limba însăși. Limbile de mare circulație, limbile imperiale, precum engleza, franceza, rusa, nu au trebuit să lupte pentru existența lor, sau chiar au călcat și oprimat limbile mai mici, cum s-a întîmplat în Basarabia. Poate că fiecare vorbitor al limbilor mari ar trebui să învețe odată în viață măcar o limbă „mică“, ca un fel de lecție de smerenie, dar și pentru a simți această taină a limbii care nu se poate afla prin traducere.
Câte cafele intră într-o traducere bună? Sau, pentru că sunteți englez, câte ceaiuri?
Cînd am pornit pe drumul traducerii, au intrat zeci, poate chiar sute, cești de ceai într-o carte, după care am deprins obiceiul local de a bea cafea. Nenumărate cafele au intrat în traducerile romanelor, pieselor, poeziilor, studiilor, eseurilor, dar pînă la urmă a trebuit să mă las de cafea, nu de tradus, și acum beau ceai de roiniță, o plantă care crește în grădină fără nicio intervenție din partea mea.
Care este mâncarea dumneavoastră favorită din literatura română?
Probabil una foarte simplă, mămăliga cu brînză a lui Creangă.
Aveți un „dușman personal“ printre diacriticele românești?
Nu, dar mă înțeleg mai greu cu â din a, care nu e nici etimologic (pâine-panis, câine-canis, dar rîu-rivus, rîde-ridere, sîn-sinus), nici fonetic (cuvînt-cuvinte, nu cuvante, sfînt-sfinți, nu sfanți). Pe de altă parte, o schimbare ortografică a fost necesară la începutul anilor ’90, pentru motive care țineau mai mult de trecutul dureros decît de lingvistică, și ar fi fost prea complicat să se introducă o ortografie în care să se scrie fôntână, cuvênt ș.a.m.d. Dacă nu pot să scriu etimologic, însă, măcar scriu fonetic, cu un singur semn și diacritic pentru aceeași vocală, deși aș fi vrut să existe cît mai multe diacritice pentru a crea o imagine fonetică cît mai detaliată (aghĭasmă, croïtor…), conform dicționarului lui Tiktin (București, 1903, „operă tipărită cu cheltuĭala statuluĭ“).
Umorul britanic poate deveni vreodată frate cu umorul românesc?
Cred că umorul britanic și, mai ales, umorul irlandez sînt deja frați sau cel puțin veri primari cu umorul românesc. Urmuz, căruia îi rîdeau ochii și care cîteodată izbucnea în rîs cînd citea schițele sale bizare, cum mărturisea sora sa mai mică, Eliza Vorvoreanu, are mai multe în comun cu Monty Python sau „Myles na Gopaleen“ (Flann O’Brien) decît cu Lautréamont sau André Breton. De asemenea, simțul ironiei britanic nu este departe de cel românesc, de cel moldovenesc. Paul Morand (Bucarest, Librairie Plon, Paris, 1935) scrie că britanicii și românii împărtășesc „cette demi-rupture avec le réel, cette demi-folie qu’on appelle l’excentricité“, deși unii și alții provin din medii foarte diferite, și găsește „un grand air de famille entre eux“. Poate de aceea umorul românesc niciodată nu mi s-a părut străin și de aceea mă simt ca acasă în România.
Dacă ați putea elimina un singur clișeu despre România din mintea străinilor – în mod particular din mintea celor care citesc literatură română, care ar fi?
Cred că clișeele nu există în mintea celor care citesc literatură română, iar însuși faptul că un om citește traduceri, din oricare limbă ar fi, este o dovadă că este mai deschis la alte culturi, că este mai dispus să privească dincolo de clișee. Clișeele există mai degrabă în mintea întunecată a celor care nu citesc nici traduceri, nici literatură în general. În cazul Marii Britaniei, știm prea bine care sînt clișeele despre România propagate de șovini naționaliști precum Nigel Farage, demiurgul rău al Brexitului, și n-aș vrea să le repet aici.
Când traduceți literatură română, vă simțiți mai mult detectiv, actor sau psiholog?
Toate trei laolaltă.
Cum influențează canonul literar occidental selecția literaturii române traduse? Cum și, desigur, dacă? Dacă influențează…
Actualul canon literar occidental, dacă prin occidental înțelegem anglofon, este profund insular, auto-închistat, geografic, dar și raportat la propria sa istorie. Trecutul este ori respins, cenzurat, pus la index, ori rescris, corectat, tradus prin termeni contemporani conform cerințelor ideologice la modă. Dacă acest canon influențează selecția literaturii române traduse, ar fi, prin astfel de criterii, și dintr-o dorință de a-și confirma propriile prejudecăți. Pe de altă parte, selecția, de regulă, nu vine dinspre Occident care, neavînd acces la literatura română decît prin traducere, nu știe care ar fi oferta de cărți netraduse. În anumite cazuri, în Occident se aude de cîte o carte sau cîte un autor prin diverse căi și atunci se cere o traducere, dar de multe ori selecția cărților traduse vine dinspre literatura română însăși și traducătorii ei.
Găsiți că literatura română este încă citită în Occident printr-o grilă est-europeană sau postcomunistă?
Literatura română a fost citită printr-o astfel de grilă pentru o perioadă mai scurtă, în anii nouăzeci, după căderea regimurilor comuniste. Îmi amintesc că la începutul deceniului au apărut multe antologii de poezii și proză scurtă din țările de Est. Pentru un timp, înainte și după 1989, și, desigur, înainte de apariția internetului și a globalizării, literatura din Europa de Est a fost chiar la modă. Pe lîngă poezie, care e mai „ușor“ de tradus (un poet care nu știe o limbă aproape deloc poate să traducă o poezie cu ajutorul autorului ei sau al unui vorbitor nativ, dar aceeași procedură nu ar merge pentru un roman), au apărut și multe romane în traducere, mai ales de autori polonezi (Tadeusz Konwicki) și cehi (Ivan Klíma, Josef Škvorecký, Bohumil Hrabal). Dar romanul românesc „a ratat“ acest val, fiindcă nu prea erau traducători din limba română pe atunci care să fi putut traduce forme literare mai lungi. Pe urmă, moda cu literatura estică a trecut, memoriile sînt scurte, lumea anglofonă e insulară, autosuficientă, iar literatura română nu mai e citită printr-o grilă postcomunistă demult. Cred că în ziua de azi literatura română este citită mai degrabă în funcție de meritele autorului individual decît printr-o grilă est-europeană.
O întrebare finală, cu un oarecare miez filosofic: poate exista o „traducere definitivă“ a unei opere literare sau aceasta e, mereu, o operă deschisă?
Nu mai citește nimeni traducerea Odiseei făcută de George Chapman (1614-5), deși două secole mai tîrziu încă a fost cu putință ca poetul Keats, în sonetul On First Looking into Chapman’s Homer (1816), să asemene citirea traducerii lui Chapman cu privitul la ceruri cînd se ivește o planetă nouă pe neașteptate. Între timp, au mai apărut nenumărate traduceri din Homer, printre care cea mai recentă este traducerea „progresistă“, într-o engleză „radical contemporană“ a lui Emily Wilson (2017). Așadar, nu există traduceri definitive ale marilor opere premoderne, fiecare epocă pro duce propriile traduceri, dar poate ar fi de preferat să ne întoarcem măcar din cînd în cînd la traduceri care la timpul lor, și chiar de-a lungul mai multor secole, păreau a fi definitive și la fel de veșnice precum corpurile celeste, lăsînd la o parte tradu ceri făcute în limbajul dezvrăjit, depoetizat al prezen tului cu toate mîhnirile sale ideologice. Chapman traducea într-o engleză capabilă să dăinuie timp de secole, pe cînd engleza prezen tului este instabilă, schimbătoare, dezrădăcinată din trecutul său, din înțelesurile sale mai adînci, și care își devalori zează orice vestigiu istoric. Personal, nu pot să citesc nici traducerile contem porane ale cărților mai moderne, de exemplu traducerile din Kafka făcute de Edwin și Willa Muir în anii 1930 mi se par a fi definitive, iar traducerile mai recente suferă prin contaminare de către limbajul aplatizat și golit de adîncime al internetului.
