Într-o carte dedicată reprezentărilor copilăriei în literatura română de după 1989 (Copilăria, Editura Paralela 45, 2019) unde testa o grilă interdisciplinară veche de cîteva decenii în Occident: „childhood studies“ (Peter Hunt, Tony Watkins ș.a.), Ștefania Mihalache lega impactul Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă de două noutăți ale epocii, care au marcat imaginea personajului-copil: „copilăria la sat și accesul copilului de la sat la învățătură“. Creangă e, alături de Slavici, primul nostru scriitor de elită ridicat din pătura țărănească, iar dacă proza „rurală“ autohtonă începe cu povestirile șirianului, despre o literatură a copilăriei cu mitologie locală asociată putem vorbi abia o dată cu marele humuleștean. Asta dacă facem, desigur, abstracție de texte ca Vasile Porojan de Vasile Alecsandri sau Cum am învățat românește de C. Negruzzi. Pentru prima oară la noi, copilăria devine, în Amintiri…, categorie literară, acreditarea ei venind pe calea ficțiunii memorialistice, nu a celei imaginative. E drept – exista deja nuvela pedagogică Budulea Taichii, narațiune-model a ascensiunii prin învățătură în Imperiul austriac post-iosefinist; însă, acolo copilăria are doar un rol secundar. Știm, apoi, de la Slavici că Budulea… l-a împins pe Creangă – care-o citise după ce fusese numit de ministrul Vasile Conta în Consiliul general al Instrucțiunii – să-și scrie Amintirile...: „Îți pare Budulea prea spelcuit, întîmpină Eminescu./ – Nu prea, dar cam, răspunse Creangă. Și dacă e vorba, așa prost cum sînt, vi-l dau mai bine gata.“ Și l-a dat gata, prima parte a replicii fiind publicată în nr. 10 pe 1880 al Convorbirilor literare cu dedicația „Domnișoarei L.M.“ Livia Maiorescu – destinatara ideală – avea atunci 17 ani și 9 luni. S-a făcut caz, o vreme, cu privire la glosarul explicativ de regionalisme întocmit, chipurile, de scriitor pentru Livia la solicitarea lui Maiorescu. Ipoteză ulterior amendată, dar se non è vero è ben trovato. Cei care se pamează de faptul că autorul lui Harap-Alb nu mai e înțeles de copii ar trebui să știe că problema s-a pus chiar la Junimea; în plus, nici țăranii abia alfabetizați de la 1900 nu înțelegeau oralitatea scriptică, elaborată a lui Creangă. Căci arta scriitorului viza punerea exemplară în scenă a limbajului naivității copilărești generat de ruralitatea humuleșteană, iar un astfel de limbaj, cu sensibilitatea aferentă cu tot, se cerea recuperat pe calea purificatoare a reamintirii; însă, recuperarea implică o înstrăinare prealabilă a „tîrgovățului“ matur de copilul-țăran, asumată melancolic în registrul victimizant al „sărăciei“ (deși Amintirile… au fost concepute la București de un funcționar ministerial cu situație financiară decentă). Și, finalmente, o reconstrucție imaginară pe măsură. Cel mai neinfluențat de modele externe dintre scriitorii noștri „clasici“ contrapune, apoi, neologismelor moderne regionalismele populare ale lumii sale, orchestrate lingvistic virtuoz. Hiperlocalistul e, fundamental, un străin care, în fața boierilor savanți de la „Junimea“, își asumă strategic o postură de „țăran prost“, jucînd-o sub acoperirea bufonă a umilinței mucalite. Unii comentatori mai noi au văzut în Amintiri… un Bildungsroman picaresc mascat de convenția memorialisticii, o „literatură rafinată pentru adulți“ deghizată, subversiv, în „literatură naivă pentru copii“. Ceea ce nu-i greșit. În Cruzimile unui moralist jovial, Eugen Simion a vorbit chiar, forțînd nota, de „autoficțiune“ educațională; e, printre altele, și o literatură a apartenenței eului, afirmată cu memorabilă superbie („nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul nașterii mele…“) și dedublată prin dialogul polemic cu propriul „cuget“ cîrcotaș. Adversar de plano al comparațiilor literare excesive, Vladimir Streinu nu s-a putut abține să nu apropie „mecanica“ memoriei involuntare divagante a lui Creangă de Marcel Proust.
- Călinescu a atras atenția că Amintirile… sînt construite pe canavaua unui discurs de legitimare cvasi-nobiliară; un blazon „în patru părți“, cu caracter întemeietor și fond genealogic-comunitar. Căci Humuleștiul nu e „orice sat“, ci unul definit de vechime, libertate și tradiție, „sat vechi, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului…“, plasat într-o geografie simbolică privilegiată: v. pedigree-ul istoric, „Athos-ul“ moldovenesc al mănăstirilor, afirmarea superiorității estetice și de ethos a Moldovei de munte asupra celei de șes etc. Vorba în doi peri, înțelepciunea paremiologică și verva zicătorilor, țin de tiparele unei existențe ritualizate, dar mobile, deschise, în care șotiile și blestemățiile sînt integrate ca la Junimea. Față cu „uricioasa întristare“ a maturității care te „trage la adînc“, vîrsta fericită a inocenței, care ignoră moral dar înregistrează faptic mizeriile sociale (sărăcia, holera, luarea cu arcanul la oaste sub pretextul scoaterii la lucru pentru vizita lui Vodă ș.cl.), e unicizată („Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată.“) apoi universalizată („Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice.“) și clasicizată identitar. Faptul că E. Lovinescu a ținut să-și justifice, în anii ’30, traducerea în proză a Odiseei prin nevoia unei „actualizări“ familiare, „pentru copii“ a limbajului pe model Creangă, nu e deloc lipsit de relevanță…
Amintirile… surprind, la intersecția cu „realismul poporan“ trecut prin Romantism, un mic Aufklärung întîrziat. Etapele formării școlare ale „învățătoriului copiilor“ de mai tîrziu țin de o istorie locală cu caracter de pionierat. Boțul de humă urmează școala din Humulești, condusă de preotul Ioan Humulescu chiar de la înființarea ei (cca. 1845); școala de la Broșteni, unde-l trimite apoi (după luarea la oaste cu arcanul a bădiței Vasile) bunicul matern David Creangă din Pipirig, a fost prima școală ridicată pe Valea Bistriței; nu de Alecu Baloș, cum spune David Creangă, ci de marele vistiernic Alecu Balș, proprietarul moșiei Broșteni, primul ei „dascăl“ fiind Neculai Nanu. La Școala Domnească din Tîrgu-Neamț – unde ajunge sub binecuvîntarea reformatorului Grigore Alexandru Ghica, ultimul domn al Moldovei, și evoluează, înscris cu numele de Ion Ștefănescu, sub bagheta lui Isaia Teodorescu „Duhu“ – ajunge imediat după ce aceasta fusese înființată (iunie 1853). Școala de catiheți din Fălticeni, condusă de Neculai Conta, unchiul filosofului de la Junimea, fusese fondată ceva mai înainte, în 1850 (Nică ajunge acolo la recomandarea unchiului diacon Gheorghe Creangă, fiind înregistrat pentru prima dată cu numele de fată al mamei). În fine, Seminarul teologic „Veniamin Costachi“ de la Socola, unde s-a înscris după închiderea „fabricii de popi“, a fost primul seminar teologic din Moldova; după 1900 va fi transformat în ospiciu… Interesant e că bunicul David din Maramureșul năsăudean, rudă cu mitropolitul Iacob (Stamati), se numea „Creangă“ tot pe filieră maternă – unde intră și starostele de ciobani Grigore Ciubuc Clopotarul, care-l găzduise pe un „vodă“ și al cărui nume se află gravat, ca donator, pe clopotul bisericii din Pipirig. Ascensiunea socială a fiului de țăran nemțean, obținută pe căile preoției și pedagogiei – singurele disponibile în epocă – dar consacrată la „Junimea“ prin arta povestirii poporane în răspăr, nu a fost valabilă și pentru inubliabila Smărăndița Humulescu: fată la fel de înzestrată și în răspăr, dar căreia codurile patriarhale i-au permis să se „ridice“ doar la nivelul unei soții de preot, care îl va citi pe Creangă, devenit celebru, și-l va vizita în bojdeuca din Iași (șturlubaticul Nică fusese, ne amintim, stimulat la învățătură de promisiunea unui mariaj cu aceasta).
Modelul de lectură oferit, în copilărie, de bunicul David era Viețile sfinților – texte hagiografice, proto-biografice, a căror formulă indică un posibil arhitext al Amintirilor: ele l-au ajutat pe bătrîn „să nu înnebunească“, i-au dat „oarecare mîngîiere“ în fața vieții și l-au ajutat să devină dacă nu mai înțelept, măcar mai autonom („nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare“). Invers, adică, decît credeau țăranii invocați de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. Sănătatea și voia bună a vîrstelor dintîi va fi evocată însă de nepot, în scrisurile dintre 1880 și 1888, din perspectiva unui om grav bolnav de epilepsie, moștenită de la mamă o dată cu dragostea de carte; „pedepsia“ apare în Amintiri… – nu întîmplător – legată de alienarea școlară a elevilor de la Fălticeni, complexați de condiția țărănească („Decât țăran, mai bine să mori“) și traumatizați de spunerea pe dinafară a gramaticii lui Măcărescu și a istoriei Vechiului Testament de Filaret Scriban: „Unii dondăneau ca nebunii, pînă-i apuca amețeală; alții o duceau numai într-un muget, citind pînă le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinși de pedepsie; cei mai mulți umblau bezmetici și stăteau pe gînduri, văzînd cum își pierd vremea, și numai oftau din greu, știind cîte nevoi îi așteaptă acasă. Și turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meșteșug de tîmpenie, Doamne ferește!“ Pedagogia literară a lui Creangă, în schimb, dezalienează și împrospătează mințile.