Istoria, atunci când este citită cu prea multă gravitate, devine un fel de galerie solemnă de statui ale unor regi, generali, tratate, bătălii. La o primă vedere totul pare grandios, numai că, dacă privim mai atent la acestea, putem observa fisurile din marmură, care uneori sunt chiar ridicole. Istoria, la fel ca literatura, are un simț subtil al ironiei, ea putând lega, fără niciun scrupul, o suferință fiziologică a unui monarh de apariția unui simbol politic cântat de o întreagă națiune.
Un exemplu savuros îl oferă povestea care, fie și numai în plan anecdotic, unește boala hemoroidală a lui Ludovic al XIV-lea cu melodia ce avea să devină imnul britanic „God Save the King”. La prima vedere, asocierea pare atât de absurdă încât o putem bănui inventată de un moralist satiric. Totuși, în această absurditate există o logică profundă, aceea a istoriei culturale.
Ludovic al XIV-lea a fost, probabil, monarhul care a înțeles cel mai bine dimensiunea teatrală a puterii. Versailles nu era doar o reședință regală, ci o scenă gigantică pe care se juca zilnic spectacolul absolutismului. Regele era actorul principal, iar restul nobilimii reprezenta, într-un fel, corul tragediei clasice. Ritualurile curții, de la trezirea monarhului până la masa lui, erau organizate cu o minuțiozitate aproape liturgică, iar în această ordine ceremonială, corpul lui devenea un simbol politic, care trebuia să fie perfect, impenetrabil, aproape supranatural.
Biologia are însă obiceiul de a submina miturile. În anul 1686, regele a suferit de o fistulă anală, afecțiune dureroasă care, în imaginația populară, era asociată cu hemoroizii. Nimic nu poate părea mai prozaic decât această problemă medicală, dar totuși, într-o monarhie absolută, chiar și o asemenea suferință poate deveni un eveniment politic.
Intervenția chirurgicală realizată de Charles-François Félix a fost, pentru epocă, un act aproape spectaculos. Chirurgul s-a pregătit luni întregi pentru operație, exersând pe pacienți și perfecționând instrumentele. Operația a avut loc fără anestezie modernă, iar regele a suportat durerea cu acea stoică demnitate care, în mentalul epocii, confirma superioritatea morală a monarhului.
Vindecarea a fost celebrată la Versailles cu un entuziasm aproape religios. Curtea a reacționat ca și cum ar fi asistat la o victorie militară. În fond, pentru absolutismul francez, corpul regelui era corpul statului. Dacă regele se vindeca, statul era salvat.
În acest context festiv a circulat un cântec dedicat monarhului, „Grand Dieu, sauve le Roi“, (Dumnezeule Mare, salvează-l pe Rege!), pe care tradiția îl leagă de marele compozitor al curții, Jean-Baptiste Lully. Fie că atribuirea este exactă sau nu, melodia avea toate calitățile unui cântec de curte în care solemnitatea și simplitatea aveau un aer de rugăciune politică. Aici începe ironia istoriei.
Melodia sau o variantă apropiată a traversat granițele Franței și a ajuns în Anglia. În anul 1745, într-un moment de criză politică provocat de rebeliunea iacobită, cântecul a fost interpretat la Londra pentru a exprima fidelitatea față de monarh. Versurile erau simple și directe: „God save our gracious King”. De aici până la consacrarea imnului regal nu a mai fost decât un pas. Astfel s-a născut unul dintre cele mai cunoscute imnuri ale lumii, „God Save the King”.
Situația are ceva delicios din punct de vedere intelectual. Melodia care, potrivit tradiței, celebra vindecarea unui rege francez a devenit peste puțin timp simbolul unei monarhii rivale. Dacă ar fi fost inventată de un romancier, povestea ar fi părut poate prea sofisticată. Istoria însă își permite asemenea luxuri.
Dintr-o perspectivă critică, episodul ilustrează perfect felul în care cultura circulă independent de intențiile politice. Simbolurile nu sunt proprietatea exclusivă a celor care le creează. Ele călătoresc, se transformă și își schimbă sensul. O melodie de curte devine imn național, un elogiu al absolutismului francez devine expresia patriotismului britanic.
Există însă și o altă lecție, poate mult mai subtilă. Monarhia absolută se sprijinea pe ideea sacralității regelui. Corpul monarhului era perceput ca un corp aproape mistic. Totuși, realitatea biologică demontează această mitologie. Regele, oricât de absolut, rămâne vulnerabil la aceleași suferințe ca oricare alt om. De aici provine ironia discretă a întregii povești. Unul dintre cele mai solemne imnuri ale lumii ar putea avea, în genealogia sa îndepărtată, o afecțiune cât se poate de prozaică. În acest sens, episodul devine aproape o parabolă culturală. Istoria mare se naște adesea din întâmplări mici. Simbolurile naționale, pe care le tratăm cu gravitate ritualică, pot avea origini surprinzător de umile.
Dacă ar fi să formulăm concluzia în termenii unei critici literare, am spune că realitatea are uneori imaginația unui romancier ironic. Ea construiește relații neașteptate între lucruri aparent incompatibile precum suferința fizică și gloria politica sau medicina rudimentară a secolului al XVII-lea și ceremonialul monarhiei britanice.
În fond, aceasta este una dintre marile lecții ale istoriei culturale care ne arată că, dincolo de solemnitatea simbolurilor, există întotdeauna un strat de întâmplări minore, uneori ridicole, care le-au făcut posibile. Faptul că între hemoroizii unui rege francez și solemnitatea imnului britanic se poate stabili, fie și anecdotic, o legătură nu face decât să confirme un adevăr simplu: istoria, asemenea literaturii, are un simț al ironiei mult mai subtil decât am fi dispuși să recunoaștem.