Unul dintre cele mai frumoase parabole care se va fi scris despre poezie și salvatorul ei se poate citi în cea mai recentă carte a Lilianei Ursu, Limanul bucuriei (Editura Spandugino, 2026), într-un dialog de dincolo de vreme cu Beethoven care încearcă să mai audă o dată în viață cântecul greierilor: „Azi i-am povestit/ despre cum a fost salvat de turci/ un călugăr copist de numai 17 ani/ de către bătrânul călugăr Vasile/ de la Mănăstirea Zografou:/ l-a coborât de pe stânca mănăstirii/ în coșul pentru pâine și pește,/ apoi l-a ascuns în chilia lui de la mare,/ iar când turcii au ajuns și aici/ l-a ascuns într-un sac/ și l-a purtat pe umeri, înconjurând muntele Athos/ până la o depărtată chilie din pădure./ Tare s-au mai mirat călugării/ de forța bătrânului monah Vasile./ Acesta le-a zâmbit umil și le-a spus: «Fratele a fost mai ușor decât pana cu care scrie./ Cuvintele în dreapta lor așezate/ sunt aripi limpezitoare»“ (Concert pentru monahul Vasile). Liliana Ursu proiectează în parabola monahului Vasile și tânărului călugăr copist de la Mănăstirea Zografou de pe Muntele Athos două teme-pivot ale poemelor sale: călătoria, pelerinajul și aripile limpezitoare ale poeziei, năzuind spre un trup mistic în care poetul se identifică în figura unui bătrân monah pelerin: acesta poartă cu sine o „traistă plină cu rugăciuni, Acatiste și câteva icoane sfinte“ și însoțește pelerinajul său cu „sărbătorile, praznicele împărătești“, căutând comuniunea cu Dumnezeu, „cu buzele arse de rugăciune“, Lumina și „noima“ sa, cum scrie Liliana Ursu în Plutiri, Femeia insulei, Cuvântul tinerețe, Despre scriere și mierea zburătoare, Poezia, Pelerinul, Vocea mea, Fiul risipitor la întoarcerea acasă.
„Călătoare uneori, migratoare adeseori“, cum își spune în poemul Beau cafeaua pe o prispă texană, Liliana Ursu începe călătoria cu destinații precise, într-un jurnal liric al drumurilor sale de la Paris, Balcic, Istanbul, Boston, Varșovia, Toledo și „peronul pustiu“ din Buenos Aires până la Dunăre, Tâmpa Brașovului, Drumul Taberei, Brăila, Apold, Mănăstirea Samurcășești și satul Veștean al bunicii Maria Veștemeanu, dintr-un glob de Crăciun, o încăpere a sărbătorii care, spre deosebire de alte paradigme lirice, nu figurează spațiul refugiului, al recluziunii, ci deschiderea căilor spre plajele oceanului de lângă Parcul Herăstrău „cel de toate zilele“, căutând ceea ce poetul numește, în primul poem al cărții, începătură de Lumină. Încăperea, globul de Crăciun, unde se află fotografii, tablouri, cărți și o busolă – o „natură moartă“, în aparență -, insula, grădina, universul domestic, vârsta de aur a copilăriei, cercul „strâmt de gheață“ și cercul iubirii sunt deschise de imaginarul fastuos al poetului. Astfel, Liliana Ursu abordează altfel tema insularității, integrată în discursul liric de la romantici până azi; insula Gotland, de unde pleacă goții în toată Europa, din Lecție de zbor pe insula Gotland și Camera din Gotland este departe de insula lui Euthanasius, cu ființa acoperită de stele, femeia de acolo fiind, în fond, femeia universului, cum se spune în Femeia insulei, grădina unde „după colț e marea“, cu cărarea „tânără“, care conduce poetul spre teritoriile necuprinse ale visului, ca în Marină, universul domestic, bucătăria de unde, printr-un salt fără plasă de protecție, se poate ajunge la piscina din Boston, vârsta de aur din barca de unde cerul se vede „cel mai frumos“ pentru că vâslașul „pe Dunăre“ e tata, apoi, împreună „într-un cerc de iubire așezat pe un cer de gheață“ din O polifonie.
Călătoria tot mai adânc înlăuntrul ființei, o „defilare“ de alte vieți, văzute ori imaginate e fantasma vieții, anulând distanțele, ascultând greierii de pe Muntele Athos „aici, la București“, cu liliacul din „fereastra mea bucureșteană“ înfrățit cu „liliacul gata înflorit din McKinney“, cu nuntașii văzuți dintr-o cafenea de la răscrucea străzilor Virginia și Louisiana și scoica din Golful Ana așezată alături de brazii de pe Cindrel. Purtând în sânge „corăbii și păsări migratoare“, pribegind precum apa și luând lecții de zbor pentru a găsi o nouă identitate, „jumătate pasăre, jumătate pământeană“, Liliana Ursu asumă, mai ales, spațiul mediteranean, cu insulele grecești și Itaca de peste Ocean din seria de poeme din partea a doua a cărții, Welcome to America. Vehiculul poeziei Lilianei Ursu este visul, rareori, totuși, trenul („un tren fluieră în noaptea mea texană adunând în el toate locomotivele bunicului și ale tatălui meu/ și toate trenurile din toate viețile mele/ mai ales din Valea Oltului, Valea Prahovei și Happy Valley,/ umplutu-s-au de șuierul trenului texan,/ dar și de cel al Orient Expresului/ sau despre cum trenurile în oglinda inimii/ sunt mai aproape decât par“, scrie poetul în Toate trenurile mele), iar călătoria spre limanul vegheat de „porumbei nuntași“, meniți bucuriei, trece prin Sibiul cu atmosfera sa medievală, atât de activă în literatura de azi, prin Brașov, unde savarina e „madlena noastră“, Brăila care „sunt eu“, prin orașe care au nevoie de culoare, cum se spune în Februarie cu narcise și poeți, în versuri turcoaz croite de o „fată timidă, cu ochi verzi“, pentru a căuta în insulele grecești, unde se dansează un „sirtaki cosmic“, pe Ulise, „naivul copil al mării“, un simbol al călătoriei înseși, ca în numeroase poeme ale volumului, desemnând picturalitatea lor – Marină, Tobe pe dig, Cum a ajuns Sibiul la mare, Sunt doar o miniatură a mării, Sirena, Far – și, mai ales, Pasărea Colibri, mica pasăre a lui Dumnezeu, cum i se spune și mierla care sunt cântecul și culoarea unei poezii ce descoperă în „începătura“ de Lumină și în rugăciunea din post, începătura Vieții: „ca și o pasăre Colibri locuiesc într-un glob de Crăciun/ dintr-o încăpere a sărbătorii care plutește odată cu ele,/ îmbrățișată de cărți, busole, tablouri, fotografii/ acompaniate de un clavecin invizibil,/ totul scăldat în parfum de frezii și livezi de mandarini/ și cu pașii fericiți, de odinioară, pe podelele albe, calde/ ca o plajă la ocean lângă Parcul Herăstrău cel de toate zilele/ unde roata vieții, în plină iarnă și ger, continuă să se învârtă:/ începătură de Lumină,/ fulgurantă deslușire/ a noimei“ (Plutiri).
Limanul bucuriei este volumul maturității depline a poeziei Lilianei Ursu.