Ediția bilingvă a volumelor Antologiei Palatine (culegere de manuscrise antic-grecești, poeme și epigrame, descoperită în 1606 la Biblioteca Palatină din Heidelberg), aflată în lucru pentru apariție în limba română, oferă acum cititorilor Cartea I, consacrată poeziei creștine. Un alt volum, Cartea a V-a, Poemele iubirii, a apărut deja în urmă cu câțiva ani.
Epigramele nu fuseseră doar inscripții pentru pietrele de mormânt sau operele de artă, ci și un mod de a exprima concis, ritmat (deci, memorabil) cugetări, sentimente, profiluri de persoane sau întâmplări. Înainte de creștinism, cel mai cunoscut epigramist devenise Philodemos din Gadara (110-140 î.Cr.), însă și Platon a scris epigrame, ca și mulți alți gânditori, oameni de știință sau de stat, pe lângă poeți: Empedocle, Euripide, Themistocle, Eratosthene, Asclepiade, Theocrit, Archiloch, Sappho, Anacreon. Pregnantă, adesea cu o concluzie surprinzătoare, spirituală, pe teme critice sau reflexive, chiar filosofice, folosind ironia, paradoxul, jocul de cuvinte, hiperbola, epigrama a rămas un gen de frunte și în clasicismul european. Goethe a scris un cunoscut ciclu de Epigrame venețene.
Manuscrisele Antologiei Palatine, bazate pe culegerea lui Constantin Cephalas din ultimele decenii ale secolului al IX-lea (care și el preluase diverse florilegii, precum cel al lui Meleagru sau al lui Filip din Salonic, din primul secol A.D., sau antologia lui Diogenianos, din vremea împăratului Hadrian, a lui Palladas și Agathias din secolul al VIl-lea) au fost văzute ca mărturie a începuturilor europenității. Primele culegeri fuseseră ordonate după litera de început a primului vers. O antologie întocmită de Iacob, din vremea lui Caligula (cu versuri de Antipater din Salonic, Crinagoras, Antiphilos, Tullius Laureas, Philodemos, Parmenion, Antiphanes, Diodoros Zonas, Antigonos, Diodoros Sardianos ș.a.) vădește așezarea acestora sub influența vechii retorici. Alți antologatori, Straton Sardianos, din vremea lui Hadrian, ca și gramaticul aceleiași perioade, Diogenianos Heracleota, au păstrat ordonarea alfabetică, adăugând mai multe epigrame ironice. Agathias din Myrina, istoric în vremea lui Iustinian, a fost primul care și-a împărțit tematic antologia, dedicațiile poetice fiind urmate de volume cu epigrame privind opere de artă, sau felurite împrejurări ale vieții, cu satire, poeme erotice sau despre bucuriile gastronomice și ospețe. După Agathias, Constantin Cephalas a împărțit la rândul lui textele după teme (erotice, anatematice, funerare, epidedeictice). Cei patru copiști ai Antologiei Palatine, folosind în principal culegerea lui Cephalas, au mai făcut și ei diverse corecturi sau schimbări, chiar de nume. Apoi, după aproape două secole, manuscrisele de la Heidelberg, trecute prin diverse peregrinări (la Vatican, Paris ș.a.) au început să fie parțial tipărite, de obicei fiind menționată publicarea Carții a III-a de către Johann Jacob Reiske, Leipzig 1754. Reiske, teolog, medic, profesor, filolog socotit întemeietorul orientalisticii (ca arabist și ebraist) a avut parte și de ajutorul soției sale, Ernestine Christine Reiske, una din primele femei eleniste din secolul al XVIII-lea.
Simona Nicolae, coordonatoarea ediției critice bilingve, precizează în Nota asupra ediției că traducerile țin seama de metrul original al epigramelor (care, într-un glosar metric de la sfârșitul volumului, indică nu doar hexametrul în distih sau pentametrul în distih elegiac ci și trimetrul iambic sau trimetrul iambic dodecasilab, documentând trecerea de la sistemul isocron la cel isosilabic, în care limba vorbită nu mai ținea seama de cantitatea vocalelor. Lexicul bogat în influențe homerice, sau ale altor poeți clasici a determinat „necantonarea vocabularului traducerilor în limbajul cultului creștin actual“. Introducerea subliniază și ea legătura între „retorica erudită, metafora poetică, adevărul dogmei și manifestarea evlavioasă de fiece zi. Votive, epideictice, catehetice, omiletice sau înălțate spre Christos precum ruga, epigramele îmbrățișează și prefac totodată convențiile artei clasice a cuvântului, înfiripând o poezie religioasă care avea să devină în spațiul bizantin un mijloc privilegiat de expresie teologică“. Indicele cuvintelor Cărții I semnalează pe larg prezența unor astfel de termeni homerici, biblici ș.a.
Cine a intrat în Muzeul Bizantin din Atena se va fi oprit în fața unei statui precreștine căreia îi fusese schimbat capul, încât virtuțile eroilor (sau ale zeilor, semizeilor) au fost transferate asupra unui sfânt. Asemenea suprapuneri inevitabile apar și în epigramele creștine ale primelor secole. Subliniind în Prolog rafinamentul și măiestria traducerilor, istoricul religiilor și teologul Bogdan Tătaru-Cazaban observă că asistăm „la mirabila supraviețuire a unei străvechi poeticități, iar, pe de altă parte, la transformarea ei în mit literar prin chiar operațiunea desacralizării estetizante“. Citând specialiști, remarcă felul în care limba lui Homer, a marilor tragici, a lui Platon au dus la răspândirea credinței în Christos. Faptul că „Noul Testament s-a întâmplat să fie scris în greacă – nu în ebraica lui Moise și a profeților, nici în aramaica lui Iisus și a ucenicilor Săi, nici chiar în latina Imperiului Roman, ci în greaca lui Socrate și Platon“ – a dus la o bază educațională comună, creștinii nerenunțând la studiul marilor filosofi și poeți antici. De altfel, cine discută astăzi cu un convins ortodox grec poate fi aproape sigur că i se va vorbi și despre cunoașterea elinei de către Christos, ca lingua franca la Mediterana.
Antologia deschide, cu o epigramă în endecasilab despre con fruntarea dintre iconoclaști și împărații iconoduli, un ciclu al inscripțiilor de pe monumentele din Constantinopol și împrejurimi (traduceri și comentarii de Sebastian Clinciu, Ecaterina Clinciu, Simona Nicolae): „Icoane rătăciții doborâră-aici, / stăpânii cei pioși le-au înălțat din nou.“ (Anonim, Pe baldachinul bisericii Sfânta Sophia). Sau, legând motivul homeric al luptei cu furtuna pe mare de motivul bisericii-corabie înaintând spre mântuire: „Casa aceasta, Amántios, lui Dumnezeu i-ai clădit-o, / marea ai frânt la mijlóc, aprig talaz înfruntând. / Vânturi din sud sau din nord nicidecum n-or clinti citadela, / pavăză sfântă-i va fi templul acesta divin. / Zile-ndelungi să trăiești, fiindcă tu, avântându-te-n mare, / tânăra Romă-ai făcut să strălucească mai mult !“(Anonim, Despre biserica din Amantios a sfântului Apostol Toma).
În distih elegiac sau în hexametri era implorat harul poetic de la Fiul lui Dumnezeu, parcă amintind invocarea Muzelor sau a lui Zeus, alăturând sintagme homerice, hesiodice, pindarice, ș.a. unor preluări din Corinteni și Psalmi. Câteva versuri sunt atribuite unor autori (sau copiști) precum Marinos, Claudianos, Agathias Scholasticul. Într-o continuitate musică, Christos e invocat de Marinos pentru a-i dărui inspirație, harul cuvântului poetic, dar și tărie sufletească: „Dumnezeiescule Fiu preaînalt, a luminii lumină / veșnică, harul să-mi dai tu acum, mai apoi și de-a pururi / strașnic temei să îmi fie-orișiunde, oricând, după vrerea-ți!“. „Dăruie robului tău care scris-a lucrarea, Marínos / harul măiestrului grai și-nțelepciune în gând!“.
Rugile pot fi monostihuri, dar apar și oligostihuri, unde numeroasele versuri nu mai erau menite inscripției, ci comentariului teologic. Câteva epigrame vorbesc despre nașterea Mântuito rului în termeni de cutremurare cerească, sau sunt închinate Maicii Fecioare, magilor, lui Ioan Botezătorul, altor sfinți și personaje biblice, feluritelor minuni (precum învierea lui Lazăr). Un ciclu consacrat momentelor de viață ale Mântuitorului are drept început Floriile (Despre stâlpări), urmând versuri despre rostul jertfei christice, pătimirea pentru mântuirea omenirii (învingând Hadesul), despre înviere, apoi înălțarea la cer. De multe ori distihurile rămân anonime, precum următoarele, traduse și comentate de Ștefan Zară: „Spus-a Christos: – Vino-ncoace! iar Lazăr lăsă-n urmă iadul. / Nările lui veștejite primiră iar suflu de viață.“ (Despre Lazăr). Într-un ciclu consacrat Arhanghelilor apare această emoționantă descriere de icoană, adevărată artă poetică, remarcată și de Bogdan Tătaru-Cazaban: „Câtă-ndrăzneală-avu ceara să-l închipuiască pe înger, / cel niciodată văzut, cel fără trup de-nceput! / Nu-i, dar, eres când un om muritor tot privind la icoană / năzuie-n suflet: atunci,visu-i îl face mai bun, / nu îi slăbește credința. Pecetea înscrisă într-însul / naște fiori, ca și cum îngerul chiar s-a ivit. / Ochii deșteaptă-n adânc a ta minte, iar arta, ia seama, / ruga din cugetul tău o izvodește-n culori.“ (Agathias Scholasticul, Epigrama 34). Versuri creștine semnează și Grigorie Teologul, Georgios Pisides, Ignatios, Menandru Protectorul, Alexandru episcop al Constantinopolului ș.a. Pe măsură ce se înmulțesc descrierile de locuri sfinte și biserici sporesc deopotrivă laudele la adresa binefăcătorilor, a împăraților pioși, a soțiilor acestora. Toate tematicile, autorii, metrii folosiți în epigrame fac obiectul unor ample analize în Epilogul cunoscutului clasicist, profesor și traducător Liviu Franga.
Cartea de epigrame creștine a Antologiei Palatine își vădește în traducere nu doar importanța istorică și filologică, ci păstrează totodată acea cursivitate datorită căreia versurile pot fi degustate de către toți iubitorii de poezie, chiar fără a recurge permanent la doctele comentarii, la complexul aparat critic atât de util studenților clasiciști.