În noul volum de versuri al lui Radu Florescu, Uriașa nepăsare a sângelui, întâlnim, întocmai ca și în cealaltă carte a sa, Ritualuri de îmbătrânire a sufletului, aceeași atmosferă crepusculară care învăluie, precum un lințoliu, existența zilnică a poetului. Între lumina revelației și abisul gropii, între salvare și înfrângere, poetul simte și înțelege că terapia prin eșec (Costică Brădățan) îl ajută să își adune toate traumele, ezitările, căutările într-un discurs confesiv, ale cărui intensitate poetică și directețe autoscopică iluminează bezna și îi oferă totuși un orizont salvator. Dotat cu un simț al vieții care, în accepțiunea filosofului Ștefan Afloroaei, atrage posibilitățile unui sens, poetul intuiește germenul salvării până și în cele mai negre contexte cotidiene, marcate de opreliști și suferințe, de ecourile dezolării sau ale primejdiilor continue. Însă, chipurile sau semnele salvatoare deocamdată se sustrag unei localizări precise, totul părând să alunece pe culmile unei lipse de sens, a unei atonii existențiale care periclitează datele imediatului.
Aflat, conștient, într-o stare de permanentă recluziune, acesta alege complicitatea izolării, a frânturilor sau a urmelor tot mai palide, a resturilor sau a prezențelor care poartă pecetea unui doliu parcă atemporal. Uneori, spațiul casnic devine sufocat, mutilat de obiecte sau apariții ieșite dintr-o realitate coșmarescă, strivitoare. Întâlnim o lume care mai are totuși puterea unei pâlpâiri și în care viața rămâne ceva izolat, ,,între etaje“, un teritoriu aflat sub asediul neputințelor fiziologice și spirituale, al temerilor și al angoaselor care constituie combustia principală a fiecărei zile și stări. Astfel, existența personală se împarte între ,,cutiile de analgezice ascunse în dulapuri“ și ,,călăreții taciturni care în galop/ dau ocol inimii“.
Concretul din jur capătă tot mai mult o gesticulație a fatalității, o arhitectură a fricii și a pândei. De aceea, poetul resimte constant o claustrofobie a angoasei: ,,prin pereții casei/ frica precum un animal de pradă/ îți ronțăie somnul/ crește în capul tău/ coboară pe frânghii de păianjen/ întinde capcane în jurul patului/ așteaptă“. Totuși o stare a unei anumite detașări, a unei dorințe de natură dionisiac-agrestă, de a cuprinde și asimila realitatea este încă activă și prezentă în imagini ca acestea, de un firesc hipnotic: ,,dar tu iubești negreșit/ limbuția frenetică a zorilor/ acea sălbăticiune cu urechi de vulpe/ care îți taie calea/ scânteind ca o lamă de ras“. Într-o atmosferă damnată ,,unde țipătul înflorește în rană“, ,,dealurile se umplu de cari“, ,,iar ,,în toiul nopții sângele roade pe dinlăuntru/ ca un animal viu“, poetul cade pradă propriei confesiuni ale cărei vibrație și nerv se resimt ca un ecou continuu, lugubru, al iminentului sfârșit al cărui suflu devitalizează orice perspectivă sau trăire.
Totul gravitează în jurul unui prezent împovărat de premoniții și semne disolutive, ambele întreținând un soi de hieratică funebră a spațiului și timpului din jur: ,,frica se îndoapă/ din cana de apă/ de la capătul patului“. Panica se revarsă visceral, reușind să instituie o stare de asediu fiziologic. Efectul acestei calamități devine atât de puternic, încât doar iluzia rămâne singurul anticorp împotriva acestui boicot senzorial: ,,încă o zi în care panica sparge blindajul/ și ajunge la os“, ,,știu că totul nu-i decât o fantasmagorie a creierului/ o ironie a sorții/ o apăsare a sufletului dezlănțuit“. Poetul realizează un permanent ocol pe culmile disperării care se prelungesc la nesfârșit, în mod terifiant și torturant. Abisul rămâne arhitectura principală a durerii: ,,mă las la voia abisului/ a celulelor stern/ a nopților care îmi croșetează cu migală/ durerea din piept“, pe când moartea, paradoxal, semnifică o rodire interioară, nelimitată, căci ,,fără cusur crește moartea în mine. prin moalele sufletului/ îmi trece cerul de dimineață“. Vers care amintește de altele, semnate de Rainer Maria Rilke, teribile tot așa prin redarea unei imagini covârșitoare a morții: ,,Mare e moartea/ Fără măsură/ Suntem ai ei cu râsul pe gură“.
Este întreținută, în poezia lui Radu Florescu, prezența unei permanente stări de spleen care absoarbe realitatea înconjurătoare și o redă pustiită de orice însemnătate sau scop. Însă, în această continuă stare de repaus ontologic, în acest climat al vidului, dotat cu o forță gravitațională, proprie, poetul reușește să transforme tot acest nonsens învăluitor-strivitor într-o estetică a alienării, cum se întâmplă atât în versurile următoare, cât și în majoritatea celor din volum: ,,în ultimele zile nicio revelație./ nimic care să dăinuie/ nimic de ținut minte./ uneori dimineața/ aerul rece mușcă din tine/ ca dintr-o casă pustie“.
Paradoxal, în poezia aceasta, trauma își relevă proprietăți terapeutice, așa cum eșecul, în majoritatea confesiunilor, devine analgezicul împotriva agonicului memento mori, tot mai omniprezent.