Cristian Pătrășconiu: Mai poți face astăzi poezie fără să cunoști – sau măcar fără să încerci să cunoști – istoria poeziei?
Dinu Flămând: Singur că poți, și mulți se încumetă pe această cale, într-o ignoranță suavă. De obicei naivitatea se plătește, fiindcă durata de viață creatoare a poetului incult e foarte scurtă. Iar textele care zboară jos alimentează convingerile altor inculți pentru care poezia este doar un fel de vag moft isteric, sau un alint siropos, sau cine știe ce altă pierdere de vreme. În fond, de când s-au constituit, în urmă deja cu mii de ani, bibliotecile din Pergam și mai cu seamă cea din Alexandria, și au fost fixate în scris primele epopei sau mituri care circulaseră doar pe cale orală, a început și istoricitatea imposibil de ignorat a poeziei, care e tot materie vie de inspirație precum emoțiile din biografia particulară a fiecăruia. Această „istorie“ a poeziei nu este o arhivă. Numai raportându-te la ea ai dreptul și tu la cuvânt. Dacă se întâmplă!
Ce nu ai voie să faci atunci când scrii poezie?
Nu ai voie să te minți singur doar de dragul de a produce un text. Dacă nu te traverseză o mare dilemă, o mare neliniște, o secretă revelație de o secundă, care te îndeamnă să trezești cuvinte sau ritmuri, să întrezărești să imaginezi o structură și să intri în viesparul unor asociații de idei și senzații cu convingerea că ele pot să devină un nou mesaj, degeaba te lași ademenit de vanitatea autorlâcului. Dar orice poem sau carte a ta (pentru Blaga, o nouă carte era o « boală învinsă »), nu fac decât să prelungească misterul creației, fiindcă marile poeme nu sunt încheiate. Numai în acest sens, nici poezia nu are vreo finalitate.
Care e vatra poeziei dumneavoastră, Dinu Flămând?
Dacă bine înțeleg întrebarea, ar fi vorba de locul unde continuă să pâlpâie tăciunii mei cei mai încăpățânați, și-mi asigură arderea vitală. Energia este undeva în adâncul meu, poate alimentată de curiozitatea mea interogativă despre starea vieții care se află în mine. Dar vitală este și sincera mea admirație pentru forța de frumusețe conținută în tot ceea ce este viu pe acest pământ. Viața mea mi se pare o uluitoare soluție prietenoasă a hazardului. Însă dacă întrebarea dvs. țintește spre un loc de obârșie, evident că tocmai în „vatra“ din casa copilăriei mele încă ard cei mai vii tăciuni din biografia mea. Dar mă feresc să fac din ea un fetiș, deși revin periodic și caut adăpost poetic lângă acea sobă.
Ce ar fi acasă – ce dă sentimentul de acasă – în literatura pe care o scrieți?
În continuarea răspunsului la întrebarea precedentă, aș spune că mă preocupă să-i inspir cititorului sentimentul că poemul meu se deschide spre el cu sinceritate, nu ca un exercițiu retoric al narcisismului meu. Deși trebuie să fie ca un schimb de mesaje în familie, eu știu că nimeni nu are nevoie de confesiunea mea, însă dacă mă trezesc vorbind/ scriind trebuie să simt că cineva se apropie de mine fiindcă în oglinda acelui text ne vine amândurora mai ușor să privim spre interiorul nostru, unul în altul și fiecare în sine. Însă dacă apuc întrebarea de alt capăt, nu aș putea să afirm că mă simt mai „acasă“ atunci când „experimentez“ mai degrabă dificultăți decât împrovizații formale și rebeliuni de postură avangardistă. Evident că detest poezia proastă, indiferent de epoca în care a fost scrisă. Dar știu că receptivitatea, gusturile mele, predispoziția mea se modifică și ele imprevizibil sau chiar capricios, cu trecerea timpului, deci mă surprinde plăcut dacă se întâmplă să intru, mult mai târziu, în rezonanță cu poeme care altădată mă lăsau indiferent (sau chiar cu semeni ai mei altădată indiferenți pentru mine); fiindcă nu doar felul nostru de a scrie, ci și resursele noastre de empatie se împrospătează în noi permanent, ca globulele noastre roșii.
Fernando Pessoa – ce fel de intersecție e pentru dumneavoastră? Pentru literatura domniei-voastre, în mod aparte?
El a apărut în biografia mea exact în momentul în care aveam nevoie să găsesc sincere motivații de a continua să scriu, în acea societate și în acele vremuri când poezia începea să-mi pară o infatuare jenantă, un lux spiritual absolut inadecvat. Pessoa, redescoperit postum inclusiv de compatrioții săi, ca un continent imers ce iese miraculos la suprafață, îmi spunea, în esență, că trimiți poemul în lume spre un cititor care s-ar putea să nu fie din spațiul tău sau din epoca ta, de la care nu ai cum să primești confirmare. Iar ca linie de conduită, morală și estetică, heteronimul său Ricardo Reis îmi poruncea: „Fii totul în toate lucrurile. / Pune tot ce ești/Chiar și în puținul pe care îl faci. / Tot astfel în fiece lac pe de-a-ntregul Luna/Lucește, fiindcă trăiește sus“. Am fost ca electrocutat! Mi-era foarte rău, fizic și sufletește, prin ’83 când mi-a fost tipărită cartea de poeme Stare de asediu. Asaltat din nouă părți, de cenzură și de autocenzură, plus de toate mizeriile vieții, aruncasem în joc toate abilitățile mele stilistice, toate procedeele de ambiguitate cunoscute mie, inclusiv pentru a obține dreptul la acel titlu de carte, ceea ce mi s-a părut un miracol. Deși cartea fusese primită mai degrabă cu elogii, sângera deja din mine o uriașă indiferență, dublată de multă dezamăgire. Fiindcă mai toate comentariile ignorau miza mesajelor din poemele mele. Poate și fiindcă la modă era poezia exclusiv ironică și sarcastică a mai tinerilor, cu brutalități afișate, mai târziu devenită tot mai negativistă și mai „urâtă“, iar construcțiile mele mai elaborate, deși nu lipsite de ironie, de sarcasm și de o implicare evidentă în magma socială, au fost suspectate de calofilie, deși pentru mine erau urlete. Nu aveam nevoie de elogii politicoase, ci de o receptare complice, de o dovadă că nu vorbesc în gol. Nu am avut parte de ea și mă suspectam de impostură. Imi revine în minte poemul Sepia, scris atunci cu toate precauțiunile posibile, ca să evit cenzurarea lui, dar și cu bucuria că găsisem o amplă comparație ce inocula în subtext un enunț cam de felul următor: precum sepia, și eu împroșc cu cerneală, ca să-mi apăr indepedența, chiar dacă jetul mă ajută să fug, poate să mă ascund și să evit confruntarea (cu societatea, cu dictatura, cu cenzura, cu tirania sistemului etc.). Redactorul de carte voia să-l elimine poemul cu totul, dar a intervenit și mi-a tăiat din start doar versul ironic în care declaram că după ce întâlnisem sepia la acvariu (unde ea însăși nu mai „scria“ în libertate), mă pregăteam să o mănânc…Și adăugam că eu mă consideram „tautologie națională“ – adică trebiuia să se înțeleagă că în acele vremuri de indigență alimentară era suficient să se știe că eram român ca să se deducă numele meu adevărat: cel flămând! Am negociat intens modificarea acestei sintagme, ca să nu fie eliminat tot poemul. Deci secvența a devenit: „acum sunt flămând – tautologie a veacului“; ceea ce nu zic că n-ar avea noimă, dar nu asta voiam eu să spun. Dintre comentatorii cărții, nimeni nu a dat vreun semn că sesizase jocul de simboluri din compoziția poemului, nici statutul lui de artă poetică și de atitudine etică. Cam cu aceeași lipsă de curiozitate analitică au fost tratate și alte poeme din acea carte. Nu o mai lungesc pe acest drum al decepțiilor… Pot să spun, resemnat, că mai toate mizele mele din cărțile ulterioare, pe care le consideram eu de o anumită anvergură, au trecut mai degrabă neobservate (dar îmi imaginez că ele vor fi fost sesizate de cititori care se bucură de poezie în plăcerea anonimatului).
Or, tocmai în acele momente de cumpănă îl traduceam pe Pessoa, cu sentimentul că el îmi oferă soluții salvatoare. Am muncit săptămâni bune la echivalarea unor poeme (iar cu trecerea anilor, am refăcut acele traduceri de mai multe ori), dar aduc aici în discuție numai cunoscuta artă poetică numită Autopsihografia, cu misteriosul cuvânt „fingidor“ din primul vers. Spune acolo Pessoa: A poeta é um fingidor… riscă o definiție a poetului, cu un curaj rezumativ neobișnuit, și te lasă să alegi între numeroase interpretări: poetul e un simulant, un prefăcut, un producător de ficțiuni din interiorul său (adică la opusul mimesisului), inventator, creator, om cu mai multe fețe, personificare a incertitudinii dintr-un spectru de metamorfoze ale identității. Dar un poet este mai cu seamă un imaginator, iată ce am găsit, până la urmă, fericit de această variantă care își păstrează polisemia din original, poate fiindcă m-am dus înapoi spre latina noastră comună. Deci creator de sens în această lume, prin mirifica imaginație! În trei strofe, cu versuri de câte nouă silabe săltărețe, genialul Pessoa spune în esență următoarele: poetul își imaginează cu mare intensitate o durere avută de el, care devine însă închipuirea durerii lui reale, deci dedusă din durerea lui somatică pentru a deveni comunicabilă, dobândind identitate semantică. Durerea reală trebuie să fie în mod necesar „inventată“ de poezie, deși la nivelul senzațiilor a fost o emoție genuină, non-semantică. Și numai prin limbajul poeziei cititorul își asumă aceeași dublă durere a poetului devenită propria lui durere, deși nu o avusese! Iar acest sistem de comunicare prin sentimente real-inventate ține și de domeniul rațiunii și de dispoziția ludică (a poetului, a cititorului), într-o mișcare circulară continuă, ce imită joaca unui copil când trage după el un trenuleț legat cu o sfoară; mișcare candidă căreia același Pessoa îi spune inimă, adică impuls vital… Super-genial text! M-a reconfortat, ca atâtea altele ale lui, să-mi văd mai departe de poezia mea „complicată“…
À propos, ce e în cufărul lui Pessoa? Cufăr pe care, de altfel, l-ați văzut…
Poetul adunase peste 25.000 de manuscrise în acea ladă care tronează acum goală și misterioasă la Muzeul Casa Fernando Pessoa. El nu arunca nici măcar o însemnare scrisă în grabă pe dosul unui plic, poate imaginându-și că îi va găsi până la urmă locul undeva în sutele sale de proiecte abia schițate, rămase în infinitul unor ambițioase intenții. Toate aceste fragmente mărunte, plus lucrările mai ample și mult sau mai puțin finalizate se află acum în fondul Bibliotecii Naționale a Portugaliei (și constituie o „moștenire“ complet digitalizată de prietenul meu Patricio Ferrari, care a participat cu ani în urmă și la colocviul de la București dedicat de noi binomului Pessoa-Cioran). Pessoa are un superb muzeu într-o casă unde ocupa doar o modestă odaie, fără fereastră, găzduit din milă de un cumnat. A rămas și biblioteca lui destul de consistentă, la rândul ei acum aproape în întregime digitalizată, și importantă pentru sutele de cercetători „pessoani“ care încearcă să deducă până și din sublinierile de lectură ale lui Pessoa sursele lui de inspirație. Miraculos e faptul că în mai toate aceste însemnări, consemnate prin ani în stiluri de scriitură diferite, pe măsură ce apăreau noi „autori“ în odaia maestrului, există câte un grăunte de genialitate.
Dar Antonio Lobo Antunes – ce fel de întâlnire e pentru dumneavoastră? Într-un poem, publicat în cel mai recent volum semnat Dinu Flămând, îl numiți, în dedicație „frate“…
Pe Lobo Antunes îl enerva cazul Pessoa, din moment ce el devenise (postum!) nu doar marele poet național al modernismului, ci și un fel de agent turistic pentru Portugalia, instrumentat de naționalismul fanfaron (la fel ca unele intrumentalizări abuzive la noi, de la Eminescu la Brâncuși). Cum poate fi poet genial cineva care n-a avut experiența iubirii carnale? – se aventura Lobo să avanseze această nedovedită ipoteză, și evident că se exprima mult mai verde. Tot necăjindu-mă că umblam cu limba scoasă după ediții Pessoa și umpleam caiete cu variante de traduceri, m-a surprins odată, la un drum lung cu mașina, recitându-mi timp de aproape un ceas poeme întregi învățate pe de rost din toți heteronimii principali ai lui Pessoa, ba chiar și din opera poetică a celui pe care pretindea că-l detestă. Așa era Lobo Antunes, personaj de o mare complexitate, în ipostaze surprinzătoare, modest și orgolios deopotrivă, fidel în prietenie, fără să ți-o declare, uluitor de inteligent, tandru și aspru, posesorul unei culturi vii deprinsă la surse bogate, în mai multe limbi – plus un autentic geniu literar dublat de un muncitor care transpira pe textele muncii sale literare ca un tăietor de lemne, șapte zile din șapte. Deveniserăm prieteni după prima noastră întâlnire la un fesival din Finlanda, el zice că se produsese ceva spontan, sau foști tovarăși de arme în războiul din Angola. La început mă trăgea discret de limbă să-i spun cum decurge viața mea în comunismul adevărat, mă ducea, în Lisabona, la cabinetul lui unde dădea uneori consultații de psihiatrie, dar mai mult își anula pacienții ca să poată să scrie. Iar tot îndemnân du-mă să-i povestesc, eu nu-mi dădeam seama că mă lăsam ademenit, de fapt, în ședințe de psihanaliză, după care ieșeam stors de acolo, însă și mai ușurat, fiindcă răscolisem tocmai prin acele cotloane ale vieții mele spre care evitam să îndrept lanterna. Extirpam mult puroi din suflet. M-a ajutat să obțin o importantă bursă în Portugalia, și mi-a deschis toată rețeaua prietenilor săi literari care mă invitau la ei acasă, mă îndemna să continui să scriu și m-ar fi ajutat, probabil, să mă instalez la marginea oceanului, dacă i-aș fi cerut-o (dar eu am considerat, destul de târziu, că a-ți părăsi țara este o decizie personală gravă în care nu poți implica pe nimeni altcineva). A fost cu adevărat fratele meu adoptiv și un model absolut de scriitor pentru mine. Numai târziu, după ce am vizitat împreună, venind de la Colibița, casa mea părintească de la Susenii Bârgăului, acum locuită doar de o parte din cărțile mele, și de portretele alor mei, Lobo mi-a scris următoarea dedicație pe o carte a lui abia apărută (Sôbolos rios que vão): „Pentru Dinu fratele meu de peste treizeci de ani, fiindcă după ce am văzut casa Mamei sale m-am simțit și eu fiul ei“. Nu există o declarație mai sublimă de prietenie! Se întâmpla în 2017. Poemul despre care vorbiți i-l dedicasem eu mai târziu, în momentul când s-a declanșat teribila lui boală, care i-a venit de hac în luna mai, anul acesta. Însă apucase să miroase intens, înainte de asta, cum făcea totdeauna cu cărțile lui traduse în alte limbi, ediția românească a acelui profund roman autobiografic – Pe râurile ce duc. M-am dus să-i depun la picioare, în superba catedrală a Ieronimilor, unde trupul lui zăcea inert, între onorurile naționale, și romanul tradus între timp, Fado alexandrino. Sunt convins că Lobo l-a adulmecat cu unul din simțurile lui transcendentale.
Ce au acești portughezi pe care îi iubiți (și îi traduceți) atât de mult? În parafrază: de ce Portugalia altfel (inclusiv în sens literar)?
Sunt generoși, imaginativi, aventurieri curioși, norocoși că geografia le-a permis să plece la stânga pe mări, fiindcă pe partea dreaptă a țării aveau un singur vecin cu care nu s-au înțeles totdeauna (iar noi tot la stânga o luăm periodic spre Occident, păcat doar că nu avem vecin un ocean…); văd și în istoria lor serii întregi de complexe de inferioritate în comparație cu marile puteri, dar văd și tenacitatea cu care și-au construit o identitate inconfundabilă, nu doar imperială, ci poate în proiecția celui de al Cincilea Imperiu, cultural, la care tot visa Fernando Pessoa. Iar mănușa limbii române îmbracă foarte bine mâna portughezului care scrie.
Exilul, îndepărtarea de România (poate chiar unele rupturi) adaugă ceva literaturii pe care o scrieți?
Evident că dacă îți iei lumea în cap, iar eu am ezitat mulți ani s-o fac, multe repere se modifică în sufletul tău. Iar faptul că trebuie să supraviețuiești într-un mediu dacă nu ostil, cel puțin nefamiliar, în cel mai bun caz îți ascute și inteligența sau te obligă să ieși din comoditățile rutinei. În ce mă privește, odată intrat în librăriile Occidentului mi s-a părut că totul fusese scris. Eram blocat. N-aș putea să explic unde am găsit forța să pun din nou cuvinte pe pagina albă, dar am găsit-o. S-a profilat atunci ideea că trebuie să o iau de la capăt, și cred că eu am devenit astfel adaosul acelei idei.
Scriitorul e obligat să rămână un revoltat? Așa cum ați spus, de fapt, cândva, fără semn de întrebare…
Știm deja de la Juvenal că indignarea este un bun conducător în poezie, ba chiar una din energiile reacției sale moral-estetice, vitala sursă de neliniște fără de care nici sângele din vene, nici cel din frază nu circulă. Revolta se adaugă în consecință, fiindcă poetul este prin natura lui o ființă reactivă. Grecii știau foarte bine că nu poți negocia nimic cu destinul, dar până și cel mai sărăntoc locuitor al polisului se înghesuia pe băncile de piatră ale amfiteatrelor să audă din gura unui personaj inventat de Eschil sau de Euripide cum se răstește la zei, dincolo de resemnare, bâjbâind mereu după o explicație care să-l împace, cât de cât, cu nefericirile vieții lui de om muritor.
Ce vă revoltă foarte tare – și în literatură, și în afara literaturii?
Lipsa de onestitate, din care deseori decurg și viața mediocră și literatura mediocră. Știu însă că ar trebui să mă mai potolesc, căci fiecare are dreptul să-și trăiască plenar și onest propria lui mediocritate. Precizez însă că debordează indignarea în unele poeme ale mele, vechi sau noi, mai mult din perspectiva istoriei noastre colective, deși pornesc de la detaliile încărcatei mele biografii. Nu pot uita privirile albe din ochii părinților mei care nu zăreau un orizont în anii de după sfârșitul războiului (deși eu pe atunci nu înțelegeam nimic), dar și mai greu după aceea, nici mormăielile bunicului căruia un soldat sovietic îi trăsese cizmele din picioare, nici atâtea alte constucții de propagandă meticulos inventate de ideologii comunismului autohton, care îmi ocupă abuziv memoria, încât nu am uitat textele câtorva zeci de cântece „patriotice“ de atunci, și mă trezesc deseori în câte un coșmar răcnind, la miezul nopții, în mijlocul unui cor ce ia cu asalt munții patriei sau flutură eșarfe tricolore pe sondele nu mai puțin patriotice – nu pot uita gaura neagră a inexstenței noastre colective de atunci, întinsă pe câteva decenii, dar care pentru atâția fericiți imbecili încă pare să fi rămas raiul adamic de unde au fost alungați.
Care credeți că a fost Vârsta de Aur a poeziei de limbă română?
Spaniolii au inventat expresia, după ce Cristofor Columb, și alți buni cârmaci, le-au predat cheile unui vast imperiu geografic. Însă de aurul Anzilor au profitat și literatura, teatrul, artele, lucrările spiritului în general, într-o densitate de genii rareori reunită ca atunci, dacă ne gândim că Cervantes, Lope de Vega, Quevedo, Góngora, Velásquez, El Greco, Murillo sau patronul poeților mistici San Juan de la Cruz ș.a. au fost aproape contemporani. Iar un tip aparte de energie barocă s-a răspândit prin forța limbii (mă gândesc la miraculoasa mexicană Juana Inés de la Cruz) și deopotrivă ca o concepție elevată despre perfecțiunea artistică, în arte sau în arhitectură, în meșteșugurile care înfrumusețează viața, sau chiar ca model de evlavie creștină; încât ceea ce numim baroc (și nu e câtuși de puțin vorba de opulență ornamentală) – perceptibil și în multe opere moderne ale lumii hispanice, de la Vallejo la Lezama Lima ș.a. – este un amestec de libertate de imaginație plus elogiul secret al rigorii. Liberi și riguroși în poezie au devenit poeții români numai odată cu Eminescu, în raport cu exigențele limbii române care devenea abia prin el pe deplin expresivă, după ce ajusese așa de târziu să fie scrisă cât de cât corect. Bine-ar fi fost dacă vreun boier Neacșu se apuca să scrie pe românește cu câteva secole mai devreme, poate chiar cu litere latine și mai aproape de rostirea firească a doinelor și baladelor populare, care precis erau mult mai limpezi decât bucoavna câmpulungeanului. Dar informatorul Neacșu este imaginea tipică a individului care nu are nici lecturi, nici exercițiul constant al scrisului, așa că e nevoit să culce câteva fraze cu pana folosește în acea scrisoare o păsărească slavo-latină și ea inventată, fiindcă i s-ar părea nedemn să scrie cu dicția cursivă a poporanilor din urbea lui… La noi, numai după Eminescu și Creangă, și împreună cu Bacovia, Blaga, Ion Barbu, Arghezi și câțiva alții, s-au diversificat resursele de expresie ale limbii române, și s-au structurat unele modele de rigoare și suplețe în puritate. Adică s-a ajuns la o limbă care poate să exprime TOTUL, inclusiv cu altoiuri hibride care au devenit prelungiri organice ale trunchiului limbii române. Tare bine ne-ar prinde o generație ca a lor, fiindcă limba română e mânuită azi fără pic de suflet, de parcă bidineaua ar da cu vopsea peste niște șabloane de carton numai cât să imprime enunțuri mecanice și indicații sumare despre marfa aflată înăuntrul unor vagoane sau cutii. În noul imperiu materialist, care batjocorește cu inventivitate vicioasă emoția, am mai avea multe de învățat chiar din armonia unei fraze literare bogate ceva despre supla interacțiune a materiei cu spiritul.
Să spunem așa: poezia dumneavoastră pare să caute mereu o formă de claritate gravă. Cum se construiește această tensiune între limpezime și mister?
Am învățat târziu că limpezimea alimentează și bogăția misterului din poezie, dar nu m-aș încumeta să explic prin ce vrajă se petrece această transformare, întrucât fiecare poet descoperă secretul numai din propriile lui eșecuri, dacă are noroc. Cuvântul „tensiune“ este esențial. Poezia e definită mai degrabă de intensitate decât de iluzoria diversitate. Cu peste patru mii de ani în urmă Homer vorbea undeva în Odysseia despre situația tragică în care omul „nu poate privi fără lacrimi“. Totul pare banal în această imagine, în afară de evidența-evidentă că e vorba de o metaforă excepțională în simplitatea ei. Nu e doar o condensare lapidară, spartană, care rezumă, să zicem, un discurs explicativ care s-ar etala altfel pe o pagină întreagă de proză divagantă. Acea imagine aparent modestă are un potențial de expresivitate înzecit față de ceea ce etalează simpla combinație de cuvinte. Am subîntitulat Elegii didactice recentul meu volum de poeme tocmai fiindcă încerc să o iau metodic spre misterele poemului etalând cât mai clar premizele, datele, câmpurile vizibile care își ascund intrările spre viața magmatică de sub text. Dar aceste intrări pot fi și deschise.
Ce este aceasta – limba poeziei?
Este emoția care găsește limba cognitivă. Și probabil este o dovadă despre existența conștiinței. Emoția vine dintr-un conglomerat de sentimente care îi transmit limbajului sarcina de a scrie, dar numai scrierea în sine este cognitivă. Paul Ricoeur, spre sfârșitul vieții sale, constata uluit că istoria filosofiei nu s-a ocupat niciodată serios de problema imaginației (poate cu excepția lui Kant), fiindcă a plasat-o în sfera cunoașterii, subordonând-o acesteia. Însă Ricoeur consideră că imaginația se înscrie într-un registru al acțiunii. Einstein a acționat cu imaginara lui ipoteză despre spațiul-timp, iar forța imaginației sale a transformat lumea. Imaginația ca ficțiune este și la baza capacității noastre de a mânui limbajul, care ne face să vedem permanent lumea sub un alt unghi și să acționăm diferit, inventiv asupra ei. Aș mai menționa formidabila muncă a lui Antonio Damasio, venerabil savant de origine portugheză, specialist în ceea ce azi numim „neuroștiințe“, care e convins că existența conștiinței e dovedită de ceea ce el numește interoception, adică percepția abisală din interiorul organelor noastre care ne ține în permanentă alertă asupra stadiului vieții din noi. Conviețuim profund, cu o reprezentare aproape viscerală, plasată adânc, sub cortexul ce rebral, cu sentimentul locului nostru în lume, iar Damasio e convins că această conștiință alcătuiește chiar un „agregat de dispozitive protectoare“ în procesul menținerii vieții care necesită permanente corectări și adaptări, fiindcă viața pășește mai mult pe buza prăpastiei. Probabil din acea zonă țâșnește uneori energia creatoare care-i indică apoi limbajului ce cuvinte să aleagă pentru poem; acea energie fiind însă doar un sentiment continuu pe care-l avem despre existența noastră, în permanentă alertă, și nicidecum disciplina cognitivă care mânuiește cuvintele. Deci ar trebui să fim mai precauți și când sufocăm sub laude inteligența artificială, slută prin definiție tocmai fiindcă îi lipsește conștiința. Nu mă mir că Damasio îl adoră pe Spinoza, cel convins că există o unitate între corp și spirit, și tot el demonstrează într-o carte deja celebră că Descartes se afla în eroare (L’Erreur de Descartes) mizând totul pe rațiune. Partea cea mai vulnerabilă, dar și cea mai creatoare a individului sunt emoțiile. Liderii neocartezieni și neopozitiviști ai mercantilismului mondial de azi, campionii pragmatismului algoritmic ar trebui să ia lecții de filozofie. Și de poezie… Iar Damasio îl citează recent (în Philoso phie magasine, nr. 198, avril 2026) pe Karl Friston, care spune că noi nu percepem direct lumea, ci doar un model de lume „pe care a construit-o în prealabil creierul nostru, iar el se așteaptă s-o întâlnească“. Fiindcă percepția corectă despre lume nu se produce decât după ce rectificăm erorile predicțiunilor noastre, întrucât creierul nostru se ajustează în permanență la realitate recunoscându-și astfel limitele, faliile. Iar eu, biet poet, mă întreb dacă se vor mai produce vreodată necesarele ajustări în creierul câtorva mari dictatori (sau imbecili mărunți însă cu puteri discreționare) care nu cunosc decât forța brută, iar sensibilitatea umană li se pare mai degrabă o tumoră. Din asta încerc eu să fac poezie.
În ce măsură poezia este o negociere cu tăcerea?
Superbă întrebare. Ar trebui să scriu o carte întreagă despre asta. Începând cu o prelungă tăcere. Dar cum eu sunt mai degrabă guraliv, iar în cea mai recentă carte a mea am devenit poate prea discursiv, mă mărginesc să spun că interstițiile poemului vorbesc de multe ori mai convingător decât cuvintele.
E ceva ce vă dă în plus poezia acum? Mai ales poezia dumneavoastră, acum, adică – la senectute?
Faptul că nu mă opresc din scris, și o fac de parcă aș avea de recuperat lungi perioade infertile impuse mie de diverse împrejurări, sau de propriile mele spaime, de dubii sau de viață spirituală aridă, mă uimește și pe mine. Bine că se întâmplă așa. Am crescut lent, am înțeles cu greu, și nici nu am prea avut totdeauna încredere în mine.
Care e, pentru dumneavoastră, viteza trecutului?
Eminescu găsise deja versul esențial, la sfârșitul acelui impecabil sonet: „Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!“ Prelungind răspunsul la întrebarea precedentă, aș spune că vâjâiala care urmează să mă întunece îmi aduce deocamdată o lumină ciudată, un fel de înseninare cu care pot distinge frumusețea sfioasă a artei discrete și măreția, darul corporalizat treptat în viața mea, acest sentiment înălțător care este poezia. Dacă aș fi un mistic, poate m-aș feri să expun asemenea exaltări. Însă devine pentru mine tot mai urgent și mai imperios să afirm necesitatea poeziei pentru ființa umană, fără să-mi pese dacă sunt crezut sau nu, fiindcă tocmai această convingere mă traversează cu viteza cu care vântul solar de electroni și de protoni nimbează noaptea nordică a pământului.
