Nici John Updike, nici Norman Mailer – personaje orgolioase și ofensive prin excelență – n-aveau cum să uite ironiile, sarcasmele și evidenta plăcere de a-i înfățișa în postúri ridicole a lui Wolfe. La premierea romanului The Centaur, Updike e surprins într-o ipostază jalnică în timp ce se îndrepta spre scenă. Secvența are forța implacabilă a unui film derulat cu încetinitorul: „În picioare avea o pereche de mocasini vechi de 19 luni. S-a uitat mai întâi chiorâș spre lumină prin ochelarii ce păreau niște ochi de bufniță. Apoi și-a plecat capul și uriașa lui tunsoare medievală, stufoasă, spre umărul drept. După aceea și-a ridicat umărul și cotul stâng. Apoi s-a aplecat din mijloc. Și apoi, în fața draperiilor plisate ale Marelui Salon de Ball și a unei audiențe de o mie de intelectuali rafinați, s-a făcut roșu ca vopseaua Sherwin-Williams.”
Descrierea insului cu aparență șleampătă, care-și masca timiditatea făcând gesturi mecanice, contrasta atât cu ambientul, cât și cu titlul de inspirație mitologică al cărții premiate – Centaurul. Wolfe se amuza luând în răspăr atmosfera de presupusă solemnitate, din care a decupat imaginile ce puneau în evidență ridicola distanță ce separa aparența de esență. Dar analiza lui viza și fondul ridicol-sentimental al povestirilor lui Updike, pline de scene în care diverși bărbați „se gândesc la soțiile și la copiii lor mici în timp «tânjeau vag» după altceva, cum se spunea odinioară”. Fără să menționeze cuvântul ca atare, Wolfe îi reproșa fondul kitsch al scrierilor, dominat de o atmosferă idilică ieftină și superficială.
Toate aceste atacuri trebuie înțelese ca parte din aerul belicos instaurat la mijlocul anilor 1960 între publicațiile culturale de mare impact. Incisivitatea naturală l-a ajutat pe Tom Wolfe să se angreneze ușor în operațiile de dărâmare a cetăților inamice. E demn de subliniat că reporterul ce susținea cu înfocare înnoirea tehnicilor literare s-a folosit ca de un berbece de asalt de exemplele vechi. El deplângea, de pildă, că The New Yorker i-a trecut în uitare pe marii autori interbelici (Faulkner, Steinbeck ori Hemingway), promovând, în schimb, o generație de prozatori care, prin comparație, păreau niște pigmei (J.D. Salinger, E.B. White, James Thurber etc.).
Wolfe dinamita, așadar, bazele unui sistem, „aparatul de confecționare de mituri”, fără să pună neapărat tunurile pe beneficiarii noilor politici culturale. Din acest motiv, atacurile sale îl vizau în primul rând pe William Shawn, editorul lui The New Yorker, considerat marele vinovat pentru falsificarea ierarhiilor literare.
Chiar și după câteva decenii, articolul în care Tom Wolfe îl desfigura pe Shawn, a continuat să fie privit cu vădită dezaprobare de cei care beneficiaseră de protecția șefului de revistă. În 2001, John Updike își amintea cu amărăciune acel episod, văzând în el o răfuială gratuită, născută din simpla plăcere de a face rău: „M-am simțit ofensat de atacul lui Wolfe. Cred și acum că a fost un atac vulgar, filistin, ce vâna senzaționalul, nepăsător și crud în judecățile lui pripite, deosebit de sălbatic mai ales în ce-l privește pe William Shawn, a cărui carieră editorială a fost o întruchipare a corectitudinii, inteligenței, devotamentului și modestiei”. Anthony Arthur, care dedică un capitol din cartea sa Literary Feuds încăierărilor dintre romancierii ce fac obiectul textului de față — Updike, Mailer, Irving, Wolfe – opinează că vechile frecușuri n-au jucat totuși vreun rol în analiza critică nemiloasă a romanului A Man in Full. Tom Wolfe însuși înclină balanța în această direcție. În eseul-apologie My Three Stooges, el consideră că era vorba de cu totul altceva decât de o răfuială pentru câteva fraze contondente scrise în trecut. Miza reală se afla, considera el, în spaima autorilor „depășiți”, „expirați” că modul lor de a face literatură nu mai stârnea interesul cititorului contemporan: „În mod evident, A Man in Full îi speriase. Erau zdruncinați. Exact despre asta e vorba. Romanul era un exemplu – și încă unul alarmant – al unei posibile, ba chiar probabile noi direcții în literatura de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea: romanul accentuat realist, bazat pe documentare jurnalistică, romanul care plonjează cu toată forța în realitatea socială a Americii acestui moment – o revoluție mai degrabă a conținutului decât a formei –, care era pe cale să cuprindă artele din America și care avea curând să-i facă pe mulți artiști prestigioși, așa cum erau și cei trei romancieri vârstnici cu pricina, să apară lipsiți de vlagă și anacronici” (Wolfe, 2000: 160). Tom Wolfe a pus reacția lor pe seama spaimei că literatura practicată de el avea mari șanse de a fi îmbrățișată de generațiile noi de autori. Insistența de a menționa vârsta înaintată a inamicilor săi (deși nici el nu mai era tânăr) face parte, neîndoios, dintr-o strategie de decredibilizării. Altfel spus, un gen de literatură se ofilea și murea odată cu scriitorii loviți de decrepitudine care o practicau. Drept urmare, nu se simțea ofensat de acuzele lor. Ele nu erau atacuri, ci pledoarii în favoarea unui stil pe care el îl considera învechit și plictisitor. Argumentele lor nu erau estetice – ele se revendicau ca atitudini religioase. Prin urmare, nu-l combăteau, ci îl anatemizau. Nu urmăreau doar să-i diminueze meritele, ci și să-l evacueze de pe scena publică: „Updike a spus: «Uite care-i treaba: aici n-avem de-a face cu literatură. Nici măcar cu literatură în formă aspirantă, ci mai degrabă cu divertisment». Irving a spus: «Ascultă, nici măcar nu avem de-a face cu un roman, cu atât mai puțin cu literatura: avem de-a face cu o ‘hiperbolă jurnalistică’, cu o ‘flecăreală’, cu tot felul de porcării cenzurate». Mailer a spus: «Părerea mea e că nu avem de-a face cu o creatură legitimă, ci cu un bastard, cu un ‘Megabestseller’ al cărui creator depravat ‘nu mai face parte dintre noi (dacă a făcut vreodată)’. Dintre noi. Și cine erau noi? Ei bine, noi erau cei care aparțineau «lumii literare», în terminologia lui Mailer. A Man in Full și autorul său locuiau în cu totul altă parte, «în regatul King-Kong al mega best-sellerurilor». Cu alte cuvinte, Wolfe și blestemata lui de carte se găseau dincolo de limitele acceptabile, dincolo de zona conduitei permise unde existau granițe clar stabilite. Ceea ce este în afara acestor limite nu contează, iar noi, membrii lumii literare, nu trebuie să fim măsurați după acele criterii” (Wolfe, 2000: 160).
Pentru Tom Wolfe, aceste lamentații constituiau proba irefutabilă că adversarii săi pierduseră contactul nu doar cu noua lume, ci și cu tărâmul iluștrilor clasici de la care se revendicau (Dickens, Dostoievski, Tolstoi, Ibsen ori Shaw), autori nu doar de excelentă factură artistică, dar și beneficiari ai unui uriaș succes comercial. Disprețuindu-l pe Wolfe pentru priza la public, se delimitau și de autorii pe care pretindeau că-i divinizează. De altfel, cărțile pe care tocmai le publicaseră Updike și Mailer n-au avut nici pe departe succesul din alte vremi. Vechii cititori se împuținaseră, iar alții noi nu s-au mai ivit. Beneficiar al adulației publice, Tom Wolfe și-a îngăduit să fie generos cu „neurastenicii” care se baricadaseră dincolo de zidurile unor case năpădite de buruieni. Rând pe rând, i-a supus unor execuții sumare, refuzându-le șansa de a se ridica de la podea — unde mai degrabă se prăbușiseră singuri: „Am spus eu oare că John Irving nu are talent, așa cum a spus el despre mine? Deloc. John Irving e un scriitor talentat. Norman Mailer e un scriitor talentat. John Updike e un scriitor talentat. Eu n-am spus decât că și-au irosit carierele prin faptul de a nu se fi implicat în realitatea înconjurătoare, întorcând spatele bogatului material oferit de o țară uimitoare, într-un moment fabulos al istoriei. În loc să iasă în lume, în loc să se arunce în carnavalul (pentru mine) irezistibil de strident al vieții americane de aici și de acum, în loc să pășească înainte cu o afirmare dionisiacă a vieții, cum ar fi spus Nietzsche, în această dezlănțuire brută, gălăgioasă și îmbibată de poftă, care pulsează în jurul lor ca un timpan octofonic, bătrânii noștri lei s-au retras, s-au dat într-o parte, ferindu-și ochii de lumină și întorcându-și privirile spre subiecte din mica lor nișă, adică «lumea literară», sau spre lucruri cu totul fantomatice, precum presupusele gânduri ale lui Isus” (Wolfe, 2000: 162).
Restul eseului este un expozeu în care învingătorul evident al disputei și-a permis luxul de a-și trata oponenții asemeni unu profesor îngăduitor: după ce le-a analizat în amănunțime erorile, le-a dat, magnanim, o notă de trecere. Dar nu mai mult de atât. Știa că, de-acum, și Updike, și Mailer, și Irving (dar și Saul Bellow) pierduseră pariul cu viitorul. Atacurile lor împotriva lui Wolfe n-au făcut decât să accelereze un proces care începuse de multă vreme – poate chiar de la cărțile de debut ale celor împricinați. Prin ieșirea lor imprudentă în arenă, n-au făcut decât să arate lumii că nu mai aveau nimic important de spus. Drama avea însă o dimensiune mai amplă decât erau dispuși Updike, Mailer și Irving să recunoască. Alunecarea lor pe panta insignifianței nu era cauzată de Tom Wolfe și stilul mult mai accesibil al cărților sale. Cel care-i trădase nu era autorul lui A Man in Full, ci un aliat care le fusese cândva apropiat: Cititorul.
Tom Wolfe nu acceptă însă că n-ar exista soluții pentru ieșirea din prăpastia în care au aruncat proza (și lectura ei) apologeții „lumii literare”. Romanul american, scrie el, „moare nu pentru că s-a învechit, ci moare de anorexie”. Prin urmare, el trebuie hrănit. Iar cei care-l hrănesc trebuie să fie, la rândul lor, „înfometați de America”: „Hrană! Hrană! Dați-mi de mâncare! este strigătul literaturii și al celorlalte așa-numite arte serioase din America secolului al douăzeci și unulea. A doua parte a secolului al douăzecilea a fost o perioadă în care, printr-o jalnică revoluție, formalismul european a îngenunchiat artele din America, sau cel puțin artele non-electronice. Revoluția secolului al douăzeci și unulea, dacă artele vor supraviețui, va avea un nume căruia nu i se va lipi cu ușurință terminația ism. Ea se va numi «conținut». Va fi numit viață, realitate, pulsul animalului uman” (Wolfe, 176-177).
Tom Wolfe a diagnosticat corect problema, dar n-a intuit și soluția. Literatura americană a ultimelor două decenii a mers în cu totul alte direcții decât cele profețite de Wolfe. Numele influente ale prozei actuale au optat pentru o abordare complet diferită: „revoluția lor” ignoră cu obstinație „conținutul”. Liniile ei de forță sunt identitatea, rasa, genul și trauma.
____________
Wolfe, Tom, 2000. Hooking Up. New York: Farrar Straus Giroux.